vineri, 30 decembrie 2011

OMUL NOSTRU DE ZAPADA

Aici nu ninge decat intamplator, cica o data la 50 de ani. La pranz e primavara, iar noaptea e rece, ca intr-o toamna tarzie si umeda; faci focul in casa si astepti sa vina a doua zi soarele sa faca iar primavara. Cand bate vantul e treaba serioasa, uneori am impresia ca o sa zbor ca Doroty cu casa cu tot.
Copiii duc dorul zapezii. La scoala au facut tot felul de minuni, vi le voi arata daca ma lasa netul. Incep prin a vi-l prezenta pe omul de zapada pe care Cristi a vrut neaparat sa-l faca, ca pe cel de la scoala nu l-am vazut, si zau daca nu a avut copilul dreptate, chiar merita.
Are si o poezie omul asta. Cristi ne-a spus-o cu o zi inainte de a ni-l darui, intr-o engleza cu accente nemtesti, nerabdator si mandru, cu tot cu coregrafie. Nici atoatestiiutorul google nu ne-a putut ajuta sa-l intelegem. Abia cand am primit cadoul de la scoala, cu omul de zapada facut acolo, ambalat frumos si cu poezia capsata festiv pe punguta cadou, ne-am dumirit. Desi spusa de la coada la cap, asa cum am si trait-o, povestea acestui om de zapada ne va descreti fruntile multa vreme de aici incolo.
Cum se face: se ia un sapun, o razatoare si un pic de apa. Se lasa copilul sa-si arate forta si indemanarea pe coltii ascutiti ai razatoarei metalice, apoi se preia initiativa, fara ai stirbi increderea in sine. Restul e o joaca de copil.






joi, 29 decembrie 2011

IANA VRAJITOAREA POZNASA

Despre Iana scriam la inceputurile acestui blog ca face minuni. Ei bine, Iana chiar este o vrajitoare poznasa. De data aceasta m-a gasit ea pe mine. Nu-i vorba ca o luasem cu mine, alaturi de 'Legenda ariciului', inghesuita in bagajele mele de suflet, cele cu carti.
Povestea Ianei a fost reeditata la sfarsitul acestui an si are in plus aventuri noi. Se poate cumpara si de pe Amazon. Autoarea are multe alte carti tiparite si, foarte important, o putem gasi acum sub numele de ANASTASIA POPA.



Iana este in viata mea, o poveste frumoasa. Asa a fost de cand am descoperit-o. Am primit-o cadou, peste orice bariera de distante sau de trafic, si mi-a luminat ziua. A reusit ceea ce nimeni si nimic nu reusise pana acum, sa ia copiii de la jocul de WII. La inceput a vrut Mihai sa vada ce e nou. Isi amintea de ea ca fiind 'cartea aceea' care i-a placut foarte mult. Apoi a fost Cristi care nu ma mai lasa sa ma opresc din citit. Dupa primul capitol Mihai si-a descatusat amintirile si l-am oprit cu greu sa nu spuna tot. Intr-un final am plecat dintre ei, iar Mihai a ramas citind mai departe cu voce tare. Cateva ore mai tarziu, Marius a gasit povestea si a ramas si el ... citind. E prima oara cand il vad asa prins de una din cartile copiilor.
Cum spuneam, Iana este o vrajitoare. Poznasa.
Multumesc, doamna ANASTASIA POPA!

CRAI NOU

luni, 26 decembrie 2011

MOS CRACIUN, ESTI CEL MAI TARE

Asa canta Mihai azi noapte, cu crocodilul lui Ikeea in brate. Cristian si-a pus de gat sarpele rosu, cel pe care uitase sa-l scrie in scrisoare anul trecut si la care a jinduit un an intreg, si cu mainile libere a imbratisat masina si ciocolata cea mare pe care le trecuse in scrisoarea cu dorinte de anul acesta. Apoi totul a disparut in favoarea unui joc simplu de constructie, cu piese de lemn colorate si usor imbinabile. Intr-un tarziu, cand am verificat daca Mos Craciun a gasit fursecurile, Cristian a descoperit jocul de WII. Si cu el in brate a fugit spre Mihai, strigand si chiuind. In acel moment toate ierarhiile au disparut. WII-ul mult visat, cum a stiut el Mosul cel bun, si cat a fost el de darnic ca l-a adus...
S-au culcat in jur de ora 3. Iar azi, toata ziua, au fost WII. Si stiti ceva, jocul asta WII are si un arc cu sageti, exact ca ala adevarat pe care si-l doreau ei si noi nu...
Un alt cadou surpriza a fost CD-ul cu Apolodor in engleza, scris parca special pentru noi. Ascultat azi noapte, in timp ce copiii contruiau cu piesele de lemn, a starnit valuri de duiosie si de bucurie. Mosul se pare ne-a trimis special acest CD, imbinand limba engleza cu romana, caci altfel de ce ar fi cantat cineva asa? Ada Milea, o comoara, ca de obicei.
Si noi cei mari am primit cate ceva, cu miros de Romania si de dor.
Mos Craciun, misiune indeplinita!

sâmbătă, 24 decembrie 2011

SCRISOAREA LUI MOS CRACIUN

Anul acesta Mosul a intampinat serioase probleme. Am schimbat adresa, cu tara cu tot, posta nu l-a ajutat deloc, iar pe aici pe unde suntem, copiii nu-l prea cunosc, stiu doar ca aduce daruri si accepta in rolul lui tot felul de Mosi falsi. Dar cum noi suntem cuminti, Mosul nu s-a lasat. Intai a sfidat obiceiurile zonei si-a facut rost de un brad adevarat si VIU, cum n-am mai avut niciodata, pe care l-a dus, numai el stie cum, in garaj. Ne-a lasat si pamant si un ghiveci mare, ca sa putem avea grija sa ramana viu si de aici incolo. Apoi a facut el ce-a facut si a lasat azi intre crengile bradului, raspunsul la scrisoarea lui Cristian, cel care anul acesta nu s-a lasat si-a reusit sa incropeasca o scrisoare Mosului, in speranta ca nu ne va uita si ne va gasi pe unde om ajunge.
De cand cu plecarea, cea mai mare grija a copiilor a fost, dupa grija scolii: o sa mai vina Mos Craciun la noi? Cum o sa stie unde o sa fim...
De aceea, atunci cand au gasit bradul, Mihai a dansat de bucurie. Din acelasi motiv azi au fost asa de absorbiti de scrisoarea Mosului ca nici nu au mai avut rabdare sa anunte ca a sosit. Cum a citit Cristi scrisoarea? Cum a stat Mihai si-a citit peste umarul lui, tresarind fericit de cate ori era vorba si de el acolo? Emotie, fericire, incredere. Mosul ii iubeste si nu i-a uitat. Povestea continua, mai credem inca in minuni. In darurile care ating sufletele, in bucuria care ramane ca o steluta norocoasa in amintirea unor copii.
Mos Craciun, te iubim!



Acum asteapta fericiti ziua de maine. Cristian inca se mai minuneaza de stelutele primite, aseaza cu mare grija scrisoarea in plic, dupa ce-o desface si-o analizeaza iar si iar. Nu se mai mira ca Mosul stie tot, nici ca mami lacrimeaza cand o citeste. Gaseste raspunsuri la intrebarile lui Mihai, si impreuna inlatura orice indoiala, pentru ca Mosul lor este cel adevarat. Mihai a aflat ca numai cine crede se poate bucura de magia Craciunului, asa ca nu se mai mira ca sunt asa multi copii care primesc de la parinti cadourile.
Acum, cea mai importanta grija e sa avem fursecuri maine. Cristi face tot posibilul sa nu uit, vrea sa aiba cu ce-l intampina pe Mos Craciun. Stie ca maine va veni la noi si ca va putea sa stea de vorba cu el in ROMANA.
Sa vedem...

joi, 22 decembrie 2011

CAMPIONATUL MONDIAL DE ASHIHARA KARATE

Pentru noi acest Campionat a insemnat mult mai mult decat sport si performanta. A fost ultima caramida romaneasca, pragul inaintea plecarii in Italia. A fost locul unde au inceput si s-au sfarsit toate. Pentru prima oara in viata lui, Mihai a rabufnit la sala. Sala de karate, unde toate durerile si toate virozele dispareau, a fost de data asta locul unde s-au spart toate bubele. Pentru ca in Italia, Ashihara nu exista, pentru ca Mihai nu si-a dorit sa plece, si pentru ca Mihai iubea antrenamentele. A reactionat violent, organic, cu toata forta lui de copil emotiv. Si-a fost greu. Sa fiu sincera, m-am speriat ingrozitor. Am vorbit mult, am ascultat infinit mai mult. Si-am inteles. Si-am avut noroc de prieteni si de oameni buni si priceputi. Si-a trecut. Asa ca ultimele antrenamente pentru Mondiale au fost in regula, exceptand mici accidentari care m-au mai albit pe mine un pic. Si-a venit si ziua cea mare, am ajuns la timp, insotiti de o parte a familiei. Din momentul in care s-a imbracat in kimono, emotiile mele au scazut, in timp ce ale lui abia incepeau. A evoluat impecabil. Asa cum m-a obisnuit, pe suprafata de concurs a fost extraordinar. La finalul a 2 probe de concurs, a cucerit alaturi de echipa din anul acesta, medalia de bronz la kata sincron. Nu a mai suferit ca altadata ca nu a cucerit cupa. A trecut peste, si-a zambit, si s-a jucat, si s-a bucurat de toti prietenii care au venit sa-i vada si sa-i sustina. S-a bucurat de aceasta zi in fiecare moment, fara sa se gandeasca la ziua urmatoare cand urma sa ne luam zborul spre o tara nedorita si plina de necunoscute. A savurat tot, si-a revazut si prietenii din tara pe care-i intalneste doar la campionate sau in cantonamente. Si-apoi, cand s-a inserat bine, a acceptat sa plecam. Si-a mai primit un cadou, pe Relu. Care a venit special pentru ei sa-si ia ramas bun. Inca o data. Si-au fost fericiti iar, savurand fiecare clipa. Cat pentru 3 ani.

duminică, 18 decembrie 2011

ITALIA

A trecut o luna de cand am ajuns aici. Copiii au deja 2 saptamani de scoala si, ceea ce e cel mai important, le place foarte mult. Incep la 8 si un sfert si termina la ora 15.15 si li se pare ca stau prea putin. Au doua ore de engleza intensiv, 2 pauze de joaca, pauza de masa, in rest matematica, arta, stiinte si restul orelor. Doamnele invatatoare fac tot ce se poate ca ei sa inteleaga si au spus ca sunt cei mai destepti copii din clasa. Romanii si turcii se pare ca sunt de departe cei mai instruiti copii. Acum, sper sa si ramana asa...
Au deja prieteni, Mihai e recunoscut pe strada de o multime de copii, mai nou si parintii stiu de el. Cartea lui de vizita ramane cocorul origami. Cred ca toate profesoarele lui au cate un cocor, la fel si doamnele de la cafenea, iar colegii lui invata de la el cum se face. Alt atu al lui sunt katasurile, pe care le executa cand ti-i lumea mai draga, dar care impresioneaza intotdeauna.
Cristian a stralucit din prima zi cand a copiat o pagina intreaga cu cuvinte in engleza, e adevarat, scrise cu litere de tipar, dar corect si ordonat.
Si-n timp ce doamnele nu mai pridideau sa-l laude, el juca piatra-foarfeca-hartie cu colegul de masuta, un pusti turc. Si radea, si era fericit. De unde dimineata il lasasem speriat... si plecasem cu inima stransa si cu ochii plini de lacrimi...
Asadar, am trecut cu brio ce era mai greu, adaptarea la scoala.

Si pentru ca am fost atat de cuminti, ne-a gasit si Mos Nicolae, desi nu eram inca in casa noastra, iar Mos Cracin azi ne-a adus bradul mult visat. Minune, pentru ca in Italia nu se mai taie brazi - sunt pe cale de disparitie - si toata lumea are brazi din plastic. Mihai a dansat de fericire, el a fost cel care a descoperit bradul. Cea mai mare frica a lor era ca Mos Craciun nu-i va gasi. Toti Mos Craciunii intalniti vorbeau engleza, plus ca erau falsi, asa cum si brazii erau fals - mergeau langa ei si-i miroseau si veneau asa dezamagiti... Si oare va stii Mosul unde vor sta ei, sau ii va cauta in Romania... Asadar, Mosul ne stie adresa. Si cum spiridusii Mosului lucreaza de zor, se pare ca ii asteapta si alte surprize.


va continua

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

VINO SA SUSTII ECHIPA ROMANIEI!



Campionatul Mondial de ASHIHARA KARATE incepe fix peste o saptamana. In zilele de 12 si 13 noiembrie, pentru prima oara in Romania, la Sala Polivalenta, va asteptam in numar cat mai mare.
In 2009 au obtinut locul III in clasamentul pe natiuni!
In 2010 au castigat locul II in clasamentul pe natiuni!
Anul acesta sportivii romani vor sa va arate ca sunt cei mai buni!
Veniti sa ii sustineti!
Intrarea este libera!

PE SCURT

Acum 4 saptamani lumea noastra s-a dat peste cap. Incepeam sa plecam.
Pe Mihai l-a lovit cel mai tare. Desi nu parea...



A incercat sa se ascunda, dar nu i-a iesit.



Cristian a spus de la inceput ca nu vrea sa plecam. Cam asa se vede de la inaltimea lui:



Au urmat luptele. Dacii cu romanii. Sau acasa cu civilizatia. Romanii erau mai multi si mai bine inarmati. Dacii in schimb isi aparau ce-i al lor cu pretul vietii.
Cristian se desena la scoala, in siguranta, langa invatatoarea lui.



Apoi am inceput sa facem ordine. Si sa construim. In Italia, Marius cauta o casa pentru noi. Mihai acasa isi ridica o casa asa cum viseaza el ca va fi.
La parter cu pat, dulap si o baie.



Scara urca la etaj, unde se poate sta in liniste la TV.



Iar sus este sala de sport. Are si haltere. Dar uneori e doar un karatist. Cu centura maro.


EU



De cand nu mai merg la serviciu am revazut atata lume... Intamplator sau nu, imi ies in cale oamenii copilariei mele. Ii intalnesc peste tot, de cele mai multe ori acolo unde i-am lasat. Oameni pe care nu i-am vazut de 10-15 ani, care recunosc in mine copilul de alta data si pe care-i recunosc stergand de pe chipul lor urma lasata de timp. Incet incet imi regasesc radacinile. Ei ma ajuta sa vad ca a fost si frumos. In fiecare zi imi apare in cale un Om. Ma ia in brate si ma ridica. Am radacini.

Acasa, mama a pus pe perete o fotografie veche. Ciudat lucuru, eu fotografia asta nu mi-o amintesc. Mi-aduc aminte foarte clar momentul cand a fost facuta, cum mi-au pus carioca in mana dreapta, cum m-au asezat in banca din fata, la fel ca pe ceilalti. Stiu si ce gandeam cand m-au fotografiat. Ca e o poza trucata. Ca eu sunt stangace, ca nu scriu cu carioca si oricum, nu pe abecedar, iar penarul meu e altul...

Cand m-am privit acum in fotografie, nu m-am vazut pe mine, l-am vazut pe Cristi. Zambetul meu de atunci este acum zambetul lui.
Iar Cristi, cand m-a vazut in fotografie, mi-a mangaiat cu un deget chipul de sub sticla: ma-miii...

luni, 31 octombrie 2011

SCULPTORII DE DOVLECI

Pentru ca joaca de la Ada nu le-a fost de ajuns, azi au mai luat doi dovleci la sculptat. Asadar, cu temele facute s-au avantat fiecare cu ce are voie...




Si cum azi in oras am admirat o multime de dovleci, unul mai caraghios decat altul, Mihai ne-a uimit cu un dovleac mustacios.



Cristian si l-a pictat cu atentie pe al lui, apoi mi-a dat indicatii pe unde sa mai largesc, asa ca in final dovleacul lui a iesit tare vesel.




S-a facut poza de grup, apoi am stins lumina si ne-am minunat:





Daca vreti sa participati la concurs, mai este timp pana la miezul noptii. Succes!

TALENT






Adresa de contact: doinadamian@yahoo.com

Cum o fi sa ai o camera pictata asa?

sâmbătă, 15 octombrie 2011

CUM IMBATRANESC PARINTII

Joi seara urma sa ma rasfat cu un drum la CasaRetro. Nu-i bai, am ajuns. Doar ca un telefon m-a scos din lumea jucariilor si m-a adus de urgenta acasa. Cristian nu raspundea la usa de o jumatate de ora. Fusese lasat singur cat Marius a plecat sa-l ia acasa pe Mihai de la engleza. Pret de maxim 15 min. Regula casei spune ca atunci cand copiii raman in casa ei incuie usa si lasa cheia acolo pentru a putea iesi in caz ca se intampla ceva. Acum, cheia era in usa, doar ca dinauntru nu mai raspundea nimeni. Tot drumul m-am gandit ca nu-i nimic. Cristian probabil a adormit si sigur se va trezi cand va auzi galagie la usa. Nu simteam ca s-ar fi intamplat ceva. As fi simtit, nu?
Cand am ajuns acasa si-am realizat ca usa noastra nu poate fi sparta, copilul nu raspunde si noi nu putem ajunge la el, a inceput cosmarul. Marius era de mult disperat, o sonerie deja nu mai avea baterii, Mihai era acolo si era speriat... Nasul si inca doi vecini incercau sa ajute, dar dadeau neputinciosi din umeri. Pana la urma a venit cheia de la usa cealalta, cea blocata de dulapul de la dresing. Cand am vazut usa aia descuiata am inceput sa sper. Doar ca nici ea nu putea fi deschisa, in spate dulapul statea teapan, mult mai solid decat am crezut vreodata ca este. Barbatii s-au izbit in usa, au cioplit zidul cu ciocanul, eu il strigam prin gaura cheii pe Cristian, iar Mihai dadea cu piciorul spre usa, in ritmul in care loveau cei mari. Ar fi vrut s aajute si el, doar ca nimeni nu-l lasa... Pana la urma s-a facut o deschidere prin zid si usa intredeschisa, prin care l-am strecurat pe Mihai. A trecut printre haine si bucati de dulap si-a venit in fuga sa ne deschida usa de la intrare. A mai durat un pic pana cand s-a pus iar clanta, ca s-o putem deschide. Si-am navalit inauntru, cu sufletul gol, cu gandurile negre, diperati cum nu fusesem niciodata. Cristian dormea. Mihai l-a gasit, era in camera lui, invelit (!!!).Dormea. Atat de adancit in lumea viselor incat n-a auzit nimic din sonerii, strigate, lovituri de ciocan si tot vacarmul pe care-l facusem incercand sa intram. ERA BINE!
N-a inteles de ce eu plang, Mihai vorbeste de ceva rupt... imi tot repeta ca el nu doarme. Mi s-a parut cald, i-am dat un nurofen. Da, era racit. Da, mi s-a mai intamplat o data sa nu-l pot trezi (si-atunci mi-am amintit ca si tatal lui e uneori la fel de greu de trezit), dar niciodata nu mi-am inchipuit asa ceva. Ca sa nu mai zic ca la noi somnul de pranz nu mai exista de mult, ca nu doarme niciodata invelit si in nici un caz nu doarme in patul lui Mihai...
Mai tarziu, cand mutam hainele din dulap a venit la mine plangand. Ca nu vroia sa spargem usa. Si nici sa stricam dulapul. Ca lui acum ii e frica sa mai doarma, daca iar nu se mai poate trezi? Am linistit puiul. Am incercat sa sterg de pe fruntea lui Mihai ingrijorarea. Mie mutatul dulapului si curatarea urmelor mi-a facut bine, m-a ajutat sa ma calmez. Dar si acum cand imi privesc uneori baiatul, ochii mi se umplu de lacrimi. Ce m-as fi facut eu fara el?
Multumesc ca n-a fost nimic! Multumesc!

Avem acum doi eroi. Unul este nasul nostru, fara de care cred c-o luam razna, cel mai puternic dintre noi, cel care a reusit sa dovedeasca dulapul. Celalalt erou este Mihai, cel care, ridicat de adulti, s-a strecurat prin spartura si-a intrat in casa.

Si mai avem o poza, la care inca nu ma pot uita, dar care mai tarziu ne va aminti ce frica ne-a fost.

duminică, 9 octombrie 2011

FINAL DE FESTIVAL


Ca-n fiecare an, fiecare piesa a fost o bucurie.
Este extraordinar cum reusesc sa atinga toate varstele cu fiecare piesa pe care o aduc pe scena.
Felicitari intregii echipe care se ocupa de Festival!
Sunt fericita ca am reusit sa fim acolo si anul acesta.

vineri, 7 octombrie 2011

OSCAR SI TANTI ROZ

Cand am citit cartea ma gandeam intruna la Mihai. Ce-ar gandi el daca ar citi asa ceva? Am cautat cartea peste tot, o vroiam noua sa i-o pot face cadou. N-am gasit-o. Pana la urma m-am dat de trei ori peste cap si-am adus povestea acasa. I-am asezat-o pe birou si-am asteptat. N-a citit-o. Asa ca intr-o seara am inceput sa le-o citesc eu. Lui Cristian nu i-a placut. Lui Mihai da. Dar nu atat de mult incat s-o si termine...
De cand am citit Oscar si Tanti Roz, Eric-Emmanuel Schmitt a devenit unul din autorii mei de suflet. Am devorat tot ce-am gasit scris de el, cu speranta de-a regasi emotia si adevarul din Oscar. Nu mi-a placut tot. Ba chiar, pe ici pe colo am fost chiar dezamagita. Dar pentru povestea lui Oscar, il iubesc in continuare.
Piesa de la Teatrul Bulandra am vrut s-o vad de cand am citit cartea. dar nu s-a mai jucat. In fiecare saptamana am verificat site-ul teatrulul, sperand. Asa se face ca acum, cand in sfarsit s-a afisat ca se joaca iar, am fost printre primii care au sunat pentru rezervari. Am cumparat 2 bilete, fericita la gandul ca-i voi face cadou sotului meu o piesa de colectie. Doar ca el n-a putut veni. Asa ca m-am reintors la primul gand: Mihai.
Cum a fost piesa? EXTRAORDINARA! A fost mult mai frumoasa decat mi-am putut eu imagina. Atata suflet si-atata emotie... nici n-am crezut ca este posibil.
Mihai a fost delicios in timpul spectacolului. N-a lacrimat ca restul spectatorilor, mi-a zambit complice la fiecare copilarie, a ras, a suferit alaturi de Oscar si-a inteles, iar la final a aplaudat din tot sufletul. Inainte de spectacol l-am intrebat daca vrea sa cumparam flori. M-a refuzat, era primul lui spectacol de oameni mari si nu s-ar fi simtit in largul lui. Dar mi-a zis ca o sa-i aplaude daca o sa fie frumos. La finalul piesei si-ar fi dorit sa aiba flori. Si nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata aplaudand asa.
Nu mi-a spus nimic cand m-a vazut plangand, dar m-a luat de mana si m-a rugat sa mergem pe jos acasa. Si ne-am bucurat de tot ce ne-a iesit in cale, si mi-a povestit, incepand cu Oscar si terminand cu serialele de desene animate care i-au placut, si-am respirat toamna bucuresteana, si-am admirat "tot ce nu poate vedea din masina".
Mihai al meu.

joi, 6 octombrie 2011

CA SA NU NE PLICTISIM...

S-a lovit singur, pentru ca e foarte talentat.


E bine sa stiti ca, in caz de lovitura la cap, cel mai bine e sa mergeti cu copilul la doctor. Lui Cristian i s-au facut 2 radiografii, pentru a fi siguri ca osul e intact. Instructiunile de mai jos le stiam de pe net... dar mi s-a parut extraordinar ca le-am primit de la spital in aceasta forma, stiindu-se faptul ca un parinte speriat e posibil sa nu retina prea multe, iar caligrafia doctorilor este indescifrabila.



I s-a recomandat si gel de arnica. Rezolvat. Acum suntem cu ochii pe el.

Cat despre Mihai... la control doctorul nu s-a uitat nici acum la piciorul lui, de data asta n-a mai privit nici radiografia. Cica-l stia, asa ca i-a prelungit distractia ghipsata inca o saptamana. De ce? Ca asa zice el. Asta dupa ce la primul control, cel in urma caruia i s-a pus ghipsul, a privit doar radiografia si a zis: " N-are nimic! E in regula. Ii punem atela ghipsata o saptamana." Asa ca de data asta, ne-am urmat instinctul si am ascultat copilul si sempaiul:



Nu dati cu pietre, copilul e bine merci.

COCORII




Si-n fiecare zi sunt mai multi. Norocul nostru ca acum Mihai ii duce la scoala, si ca nu-i mai face uriasi, ci din ce in ce mai mici. Pacat ca n-am fotografiat cum arata ieri patul lui Cristian.
Am mai trecut prin asa ceva, doar ca atunci erau avioane, si alea ramaneau acasa. Oare ce urmeaza?

marți, 4 octombrie 2011

- Dar eu n-am auzit cutremurul...
Cristian, 04.09.2011

Cristian iese de la ora de engleza cantand: Ja, Ja, Ja, ich bin Cristi, do bist...
04.09.2011

Scoala noastra
Cand s-a pus problema duminica cum facem cu mersul la scoala, Mihai a zis, maine in nici un caz nu lipsesc.
Seara imi povesteste cate-n luna si-n stele, toate de la scoala. Ii place la scoala. Ii e draga doamna.
- Stii mami, la scoala a fost frumos.
Nu bine, frumos...
Si nu mi-a reprosat ca nu l-am trimis in ultima excursie, pentru ca vroia si la karate, si la teatru.

Cristian - in nici o dimineata nu a zis ca nu vrea la scoala. Ieri a plans un pic la trezire, dar doar pentru ca am spus eu ca o sa intarziem. Aseara si-a facut pentru prima oara ghiozdanul singur. Si la culcare mi-a zis: abia astept sa se faca maine.
Ii place si la scoala, si-i place si drumul pana la scoala, cand asculta amandoi la mp3-ul meu melodiile Voltaj.De ora de germana, ce sa mai zic. E o premiera la noi sa vina copilul acasa si sa cante toata ziua cantecelul facut la ora de limba straina. Cica a fost atat de bun la ora de neamta, incat a castigat un joc. Impreuna cu ceilalti copii care au stiut foarte bine s-a jucat statuile, iar doamna de germana le-a cantat. E foarte atent sa aiba temele facute si nu ma asteapta pe mine pentru asta. Si deocamdata imi comunica tot ce spune doamna, si-are grija nu cumva sa uit.

GHIPS, SAU CUM NE PREGATIM NOI DE CAMPIONATUL MONDIAL

Pe Mihai il durea piciorul de saptamana trecuta. Dar doar la sala cand il forta mai mult. Duminica insa s-a plans mai tare. Cand Mihai iese din antrenament e ceva serios. Probabil ca i-ar fi trecut ca si saptamana trecuta. Dar daca nu-i trecea? Acum Mihai are piciorul in ghips. Nu e nimic grav, nu-i fractura, nu-i nimic, trebuie doar imobilizat un pic pentru a-si reveni. Speram ca joi la control sa-l dea jos. Daca doctorul asa a zis ca-i mai bine, asta e. Important e ca nu-l mai doare. Acum il jeneaza ghipsul... Si toti suntem dati peste cap, pentru ca ghipsul lui ridica multe probleme de rezolvat altfel. Drumul pana la scoala si inapoi a devenit o aventura, unde mai pui ca am mers si la teatru duminica si ieri. Dar ne-am descurcat, iar de azi e mai simplu, Bicu a rezolvat 90% din complicatii.
Nu i-a fost usor sa se lase ajutat. Baiat mare acum, i se parea rusinos sa il duca mama in brate. Si-n nici un caz in curtea scolii... Dar pana la urma, cu cantec si voie buna, m-a lasat sa-l duc pana la usa clasei, apoi m-a invitat sa stau cu el in banca pana venea Doamna. N-am stat atat de mult, dar mi-a placut ca nu l-am deranjat.
Si mi-a placut si sa-l tin in brate, asa cum nu l-am mai tinut de ani de zile, si sa pot sa-i pup obrazul fin, pe care nu-l mai prindeam decat in fuga, cand si cand. S-a abandonat in bratele mele cu bucuria cu care o facea cand era mic. Si asta mi-a tinut spatele drept.

Cristian e gelos pe ghipsul lui Mihai. Ar vrea si el sa fie dus in brate, sa i se permita asa de usor sa manance in sufragerie, sa fie ajutat cand se imbraca. Ar vrea sa aiba si el autograf de la solistul formatiei Voltaj, asa cum are Mihai. Pentru ca, am uitat sa spun, duminica la teatru Mihai s-a intalnit cu solistul formatiei lui favorite. Si a lui Cristi, evident. Si ghipsul i-a dat tupeul de care avea nevoie sa ceara un autograf. Asa ca avem scris cu pixul pe ghipsul inca umed atunci, semnatura si dedicatia. Da, nu prea se vede, dar cui ii pasa?

Si sa nu uit sa scriu ce m-a impresionat cel mai mult de cand ne jucam cu ghipsul asta nou. Mihai e cu ochii pe mine cand il tin in brate. Un singur oftat sau o urma de durere pe chipul meu si vrea jos. Mihai nu vrea sa imi fie greu. Degeaba cant, degeaba fac glume. Ma simte. Si asta imi da putere. Si-mi tine spatele drept...

vineri, 30 septembrie 2011

100, 1.000, 1.000.000 DE POVESTI

Maine incepe a VII-a editie a Festivalului International de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de Povesti.
Iupyyy!

marți, 27 septembrie 2011

PROIECT "COPIII CU AUTISM MERG LA SCOALA"

Dragii mei,

Mai jos aveti mesajul unei foarte bune prietene si o mama minunata Andreea Sorescu ce trece prin momente grele si care prin asociatia lor propun un proiect spre finantare catre Raiffeisen Bank. Necesita o inregistrare si un vot catre proiectul lor. Va rog mult sa ma ajutati sa-i sustinem, votati-i si veti da o mana de ajutor la pregatirea pentru integrare in scoala a 16 copii autisti si training-ul a 30 de cadre didactice in tehnici de lucru cu copiii autisti. M-as bucura mult sa le vad finantata ideea. Termenul limita este 30 septembrie. Va multumesc din suflet. Daca puteti trimite si mai departe catre alte persoane , raman datoare cu povesti din implementarea proiectului.

Iata pasii ce trebuiesc facuti pentru a vota:
- intra pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/ si creeaza-ti un cont folosind un email valid (ti se va trimite un email de activare a contului)
- dupa activarea contului, logeaza-te la aceeasi adresa https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/ , alege categoria "Proiecte ONG" si apoi zona Bucuresti si voteaza pentru proiectul "Copiii cu autism merg la scoala".

Va multumesc mult si va rog sa nu uitati ca termenul limita este 30.09.2011,
Cornelia


IATA SI MESAJUL:

Draga prietena/prietene,

Cand a vrut sa-si inscrie fetitele gemene, in varsta de 5 ani la gradinita, o mama s-a lovit de refuzul directorului institutiei: „Gradinita nu e casa ta”. Acesta a motivat prin faptul ca cele două fetite, diagnosticate cu autism, „perturba echilibrul gradinitei” si nu a lasat-o pe mama sa completeze cererea de inscriere, pentru ca „oricum nu va fi aprobata de consiliul gradinitei”.

Este o situatie cu care parintii copiilor diagnosticati cu tulburari din spectrul autismului se confrunta des, atunci cand vor sa-si inscrie copiii la scoala sau la gradinita. Acestor copii, afectati de una dintre cele mai grave tulburari de dezvoltare, li se refuza astfel dreptul de a se integra in invatamantul de masa si in societate.

Proiectul „Copiii cu autism merg la scoala” isi propune sa schimbe aceasta realitate si sa creasca gradul de integrare in invatamantul de masa a copiilor cu autism din Bucuresti, oferindu-le, astfel, sansa la o viata independenta. Prin activitătile proiectului, ne propunem sa:
• Pregatim pentru scoala 16 copii cu autism, de varsta prescolara si scolara.
• Instruim 30 de cadre didactice privind nevoile speciale ale copilului cu autism in procesul de integrare scolara
• Crestem gradul de acceptare a parintilor de copii tipici, pentru a primi alaturi de ei copii cu autism.

Credem ca, prin formarea cadrelor didactice si prin informarea parintilor, copiii cu autism pot fi mai usor integrati in invatamantul de masa, un pas necesar pentru o viata normala.

Copiii cu autism au nevoie de votul tau! Intra pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/ , creeaza-ti un cont , alege sectiunea Proiecte propuse de ONG-uri, alege Bucuresti de pe harta galbena si voteaza proiectul Copiii cu autism merg la scoala!
Data limita: 30 septembrie

Calde multumiri,

Asociatia Invingem Autismul
www.invingemautismul.ro

duminică, 25 septembrie 2011

SOTRONUL MAGIC

Era o poveste cu un fluier fermecat care facea oamenii sa se ia dupa el, dansand. Mihai a reusit asta cu un... sotron. Intr-o seara linistita, in parc, a desenat un sotron in jurul unei fantani. De departe cel mai lung sotron pe care l-am vazut vreodata, s-a dovedit a fi si cel mai fermecat desen pe asfalt facut vreodata. Inca de la primele patrate a fost incercat de toti cei care treceau pe acolo, mai mici sau mai mari, chiar si cei de pe biciclete l-au ales. Parintii ajunsesera sa se opreasca din drum pentru a astepta ca micutii sa reuseasca sa-l sara pe tot. Unde mai pui ca s-au creat si cozi, intrucat artistul nu reusea sa-l faca atat de repede cat isi doreau cei care-l sareau. A avut si ajutoare, era un baietel care preluase scrisul cifrelor, altii steateau pe langa el si-l urmareau. Cert e ca toti copiii care au trecut pe acolo au sarit sotronul, si nu exagerez, am si martori. Si o mamica cu un copil mic in brate.
In final l-am sarit si eu. Obositor, daca e sa ma intrebati pe mine. Noroc ca din loc in loc erau patrate duble unde sa te odihnesti.
Oare cati l-or mai fi sarit dupa ce am plecat noi din parc?
Dovezile (merci Manu): E vorba de sotronul ala ingust...

joi, 22 septembrie 2011

TIMP

Seara ajung in jur de ora 18. Pana la 19 de obicei ma scufund in bucatarie, pentru masa de seara a celor 3 si incerc sa pun bazele mancarii pentru ziua urmatoare. Fiecare vrea altceva, uneori mananc si eu. Apoi copiii imi arata ce-au facut, se fac sau se verifica lectii, fise, se mai pun etichete, se mai ordoneaza lucruri, se verifica uniforma pentru a doua zi. Nu de alta, dar dimineata totul e mult mai greu. Mai nou in programul nostru de seara au reaparut katas-urile. Dureaza si astea. Copiii merg de doua ori pe saptamana la engleza, si asta presupune pe langa dus-adus (aici m-am scos), verificari. Copiii au multe de povestit. Asa ca se plimba dupa mine prin casa, in timp ce eu strang, spal, asez. Ultima regula a casei este ca se intra la culcare mai devreme. Ora 21,30 este o ora limita pentru stins lumina in camera. Pana atunci mai trebuie facut un dus si, mi-as dori eu, ar fi frumos sa avem macar o jumatate de ora de citit. Asta cu cititul nu prea ne mai iese in ultimul timp. Inutil sa mai spun ca dupa ce s-a stins lumina copiii isi amintesc ca le e foame, sete, si au uitat sa se spele pe dinti.
Toate acestea capata un ritm incredibil cand ora mea de sosire acasa e tarzie. Asa ca primul lucru bun pe care pot sa-l fac pentru noi este sa ajung acasa repede.

joi, 15 septembrie 2011

PLANETELE

Surpriza cu care m-au asteptat azi:

A fost ideea lui Cristian.

miercuri, 14 septembrie 2011

A INCEPUT SCOALA

12 septembrie 2011
N-am dormit prea bine. Cristian s-a foit mult. S-a culcat tarziu, dupa ce a plans din tot sufletul. Nu vroia la scoala. Nu vroia si pace. Pana tarziu, cand eu, cand Mihai am incercat sa-l linistim. Intr-un final a adormit razand. Dimineata cand l-am trezit , ma durea stomacul de frica. Era resemnat, n-a mai zis nimic. I-am ajutat sa se imbrace, cand pe unul, cand pe altul. Cand i-am vazut pe amandoi imbracati complet m-am topit toata. I-am tras in poza in fuga si-am descoperit uluita ca eu eram inca in pijama.


Am iesit pana la urma la timp din casa, pe drum nu m-am putut abtine si cu florile in maini am mai facut cateva poze.
Erau asa de frumosi...


In curtea scolii lume multa. Ne-am gasit cu bunicii, mi-am vazut fratele, cumnata, nepoata, apoi m-a luat valul. Intai a plecat Mihai de langa mine, glont la colegii lui. Cristian avea locul in careu in alta parte, departe, inca nu venise Doamna si copiii erau imprastiati intr-o multime de adulti. L-am mai vizitat o data pe Mihai si Cristian s-a hotarat: vrea la el la clasa. Si-am ramas in zona clasei I, cu gandul la Mihai care era singur, si cu Cristian care isi privea pentru prima oara colegii. Si m-am revazut pentru cateva clipe in prima mea zi de scoala, in aceeasi curte, privindu-mi pentru prima oara colegele care aveau sa-mi devina prietene pe viata.
- Dar, mami, copiii mei se cunosc intre ei. Uite, am o fata in clasa.
Apoi s-a lipit de mine. Cand a venit Doamna totul s-a electrizat. TOata lumea a inceput sa se agite iar copiii n-au mai fost ai nostri. I-a asezat in formatie, le-a daruit insigne cu albinute, vorbind cu fiecare si zambindu-le. Toata lumea in jurul meu facea poze. Am auzit imnul, a vorbit dna. Directoare, apoi bobocii au plecat spre scoala, pe sub un pod de flori care incepea undeva din curtea scolii, se intindea pe scari pana la etajul intai si apoi pe culoare. Si parintii au trecut buluc tot pe acolo.


Am vazut intrand in scoala si clasa lui Mihai... pe Mihai nu-l vedeam nicaieri. M-am ridicat pe varfuri si-am inghetat. Era o mare de oameni in spate. Unde era? Macar el stia la ce clasa trebuie sa ajunga, asa ca am pornit mai departe, dupa cel mic. In fata clasei, Doamna a intrebat Albinutele cum se numeste casa lor? Stuuup! au raspuns ei in cor. Atunci eu cine sunt? Regina! Matca! Daaa... Si uite asa a inceput Cristian scoala. Ca o albinuta intr-un stup. Am facut cateva poze si-n clasa, si-apoi am plecat, impacata. Cristian incepuse scoala.


N-am plans. Decat un pic... ca am zarit-o pe mama plangand si toate emotiile m-au coplesit brusc, iar ochii nu m-au mai ascultat. Dar m-am tinut apoi tare, ca o mama cu vechime ce sunt.
Mi-ar fi placut sa fiu acolo cand iesea de la scoala. Sa-i vad eu prima chipul si sa-i aud primele reactii. Mi-a povestit la telefon, emotionat si fericit. Ii placuse prima zi de scoala. Seara tarziu, cand am ajuns acasa, l-am gasit cu insigna cu albinute prinsa de maieu, si mi-a spus:
- N-ati avut dreptate. La scoala nu e bine. La scoala e SUPER BINE!
Si lui Mihai i-a placut foarte tare prima zi din clasa a IV-a. Doamna i-a asteptat cu o groaza de surprize, mi le-a povestit entuziast pe toate.

13.09.2011
A doua zi de scoala. Curtea scolii.
La sedinta, Doamna ne-a rugat sa-i aducem un pic mai devreme, pentru ca ea, ca o Regina a albinelor, urmeaza sa-i preia din curtea scolii si sa-i duca ea la clasa in urmatoarele 2 saptamani, pana cand albinutele se vor acomoda cu scoala.
Cand a sosit Doamna dimineata, toti copiii au fugit in calea ei. Chiar si Cristian al meu, a zbughit-o bucuros, fara sa se mai uite in urma. Incolonati apoi cate 2, au pornit dupa ea, mandri de ei si de aventura ce-i astepta. Inainte sa intre in scoala Cristi s-a mai uitat o data spre mine. Si mi-a zambit. Aveam nevoie de asta... Si ne-am trezit apoi toti, mamici si tatici, privind dupa ei, chiar si dupa ce au intrat in scoala. Ne-am urnit cu greu, oftand emotionati.
- Si la al doilea copil e tot asa de greu? m-a intrebat o mamica.
- Nu, e un pic mai usor, am incurajat-o eu. Dar tot emotionant.

14.09.2011
Mi-am luat aparatul foto la mine. Trebuia sa-i imortalizez asa incolonati, albinute in uniforma intrand in stup.

Copiilor mei le place la scoala! Acum nu mai plange niciunul, nu vomita niciunul, nimeni nu face febra...
In fiecare seara se intrec in a-mi povesti cu lux de amanunte ce-au facut, cum a fost, se intrerup unul pe altul si trag de mine sa-mi arate si sa-i ascult. Dimineata, desi se trezesc greu, niciunul nu spune: nu vreau la scoala. Asa cum am visat eu ca trebuie sa fie. Acum am tot ce mi-am dorit pentru ei, dar doar pana pe 22 octombrie, cand lasam tot si plecam in Italia. Asa ca pana atunci vom savura fiecare zi de scoala adevarata.

Pe usa clasei lui Mihai:

marți, 6 septembrie 2011

SPORTUL CA O ARTA

Creatii in premiera din vacanta de la bunici, surprinse de maestrul fotograf Cristian, cel putin la fel de talentat in arta foto ca fratele lui in arta plastilinei.
Primul proiect se pare ca a fost terenul de fotbal:






Ati remarcat probabil tabela de marcaj, tribuna si locul unde stau antrenorii.

Apoi au schimbat mingea cu una mai mica, au ridicat mainile jucatorilor si au asteptat cu sufletul la gura sa vada daca ghicesc: handbal!



Volei:



La volei daca mingea sta pe jos si fileul e mai putin inalt... apare tenisul de picior. Din pacate pozele sunt neconcludente la acest sport.

Baschet:




Box:



Hochei:



Crichet:




Tenis (se pare ca meciul a durat mult, in final s-a aprins nocturna):






Si artistii: