marți, 21 octombrie 2008

Mihai, primele zile de scoala



















15 septembrie 2008. O zi de luni cu 6ºC dimineata la ora 8,00, dupa ce cu o zi inainte fusese cald ca vara. Si ploaie. Eu nu reusesc sa dorm toata noaptea. Emotii mari. Il trezesc pe Mihai primul, cu gandul sa-i dau ceva sa manance inainte de-a pleca. 6,30. Mihai se trezeste si-n secunda urmatoare realizeaza ca merge la scoala. Panica.
- Mami, dar eu n-am facut grupa pregatitoare. Ce-o sa ma fac. Daca n-am facut grupa pregatitoare cum sa merg la scoala, ca eu nu stiu tot… Si am si uitat in vacanta ce-am facut la gradinita cu dna. Alina. Si plangi, si plangi. La inceput am ras. Era prima data cand se panica cu scoala. Mi se parea normal sa fie altfel azi, era doar prima zi de scoala. Nici eu nu dormisem de emotii. Am inceput cu argumentele: ca dna. a zis ca oricum pregatitoarea e ca o recapitulare, ca nu se invata nimic nou. Ca toata lumea a zis ca el e pregatit de scoala, si sempai a zis. Ca si Danut a inceput
scoala tot la varsta asta, ba chiar cu 10 zile era mai mic si nici Danut n-a facut pregatitoarea. BA DAAA, a facut-o, n-a facut grupa mica, zice el. Eeeee… In fine, il rog sa planga acasa daca mai simte ca trebuie sa planga, sa nu se faca de ras la scoala, in fata fetelor. El, marele karatist, care a mers singur in cantonament. Merg la tati in baie si-i expun zambind problema diminetii. El il cheama pe proaspatul scolar si-l ia la intrebari in timp ce continua sa se barbiereasca.
- Daniel, ia zi, cat fac 7 -3? Si raspunsul vine rapid: 8. Eu raman pironita pe loc desi plecasem spre bucatarie. Din baie, pauza. Tati ramasese cu aparatul de ras paralel cu obrazul.
- Aaaaa, stai, stai, zice copilul. 4.
Asa, mie imi revine zambetul pe buze.
- Pai, continua copilul zambind, uite cum m-am gandit. Daca 3 si cu 3 fac 6 si 4 este cu 1 mai mare decat 3, atunci e clar ca 7-3 fac 4.
Ma uit la Marius. Are mana cu aparatul de ras ramasa in aer. A ramas cu ochii pironiti la Mihai. Ni se intalnesc privirile si izbucnim in ras. Cine s-ar fi gandit la un asa rationament?!
Ajung la scoala cu copilul. Lumea incearca sa faca un careu prin stropii de ploaie aruncati de vant. La un moment dat cativa din cei imbulziti la intrarea in scoala sub mica copertina, intra in scoala. Bunica se bucura si vrea sa intre. Eu nu. Ea insista. Eu incerc sa-i explic ca e prima zi de scoala a copilului, ca vreau sa intre in scoala pe sub florile tinute de colegii mai mari… Dar mama e deja in multimea de la usa. Ca ea intra, ca de ce s-o ploua! Intr-un final intram toti in scoala. Odata intrata ma ia mama de-o aripa si-n fuga ma anunta ca ea stie unde sa mergem, la etaj. Eeee… Nu asa visasem eu. Copiii de-a-ntaia trebuie sa stea la parter. Eu asa stiu. Si invatatoarea trebuie sa-i preia din careu pe sub podul de flori si sa-i duca ea in clasa. Vise. Urcam la etajul 1 si ne protapim in fata unei usi pe care scria 1B, Bereanda Veronica. Mda, numele invatatoarei pe care am cerut-o eu la inscriere. Dar nu-s sigura ca l-au repartizat la ea. Se pare ca afara sunt liste. Imi calc pe mandria mea taurina si fug sa ma lamuresc. Da, eram la 1B. Ma-ntorc la timp sa prind intrarea in clasa. Fiu-meu se protapeste in prima banca la mijloc si-i tare mandru de asta.

Marius ii spusese ca trebuie neaparat sa se aseze acolo, cel mult in banca a 2-a. Imi dau seama ca n-am apucat sa-i explic copilului ca in prima banca stau cei cu ochelari, cei mai mici de statura si ca-i foarte posibil sa fie mutat de acolo. Plus ca-mi tot veneau in minte imagini din copilaria mea, e adevarat, clase mai mari, cand ne feream de prima banca. Mie mi se parusera utile alte explicatii despre scoala. Nici nu-mi trecuse prin cap care trebuie sa-i fie locul in banca. Mamici, tatici, bunici, frati mai mici, toti ne inghesuim in fata bancilor si facem poze, unii filmeaza.



















Noi eram doar patru. Io, mama, bica si o a 3-a bunica, dna. Ileana. Lipseau tati, si Manu, Doru, Relu, Cristian. Deci eram putini. Incepe dna. sa spuna spiciul de inceput de an. Doua fetite plangeau de sarea camasa pe ele. Le mai potolesc parintii. Si cand sa ne linistim si noi, intra in clasa un nene care da de 2 ori din maini la invatatoare si ea ne anunta. Dl. Politician care-si anuntase aparitia la 8 si jumatate (ca de aia ne-au chemat ei azi la ora 8) a sosit – era ora 9 si ceva, si ca trebuie sa refacem careul. In ploaie. Mama ei de Romanie. Imbracam copiii, luam florile (ca asa ni se spune)si coboram afara in frig sa-l ascultam pe marele om politic.
Dl. Politician, de mana cu fetita lui pe care se lauda ca o s-o dea la aceasta scoala de cartier, vorbeste putin. Mai spune 2 cuvinte si directoarea, apoi urcam iar in clase, de data asta pe scara profesorilor (cei mici) pentru ca apoi in 5 minute sa le dea drumul acasa copiilor. Singurul lucru bun in toata trambalarea asta e ca la intoarcere s-a facut podul de flori, sus, la etaj, de catre copiii claselor a 3-a si a 4-a cred. Si dupa ce am trecut prin el m-am intors sa-l pozez, nu de alta, dar prea mi-l dorisem. Si bine am facut ca l-am pozat, pentru ca nici buni nici copilul n-au observat florile pe sub care au trecut.


















A 2-a zi, dimineata ora 5,00. Dupa ce toata noaptea s-a foit si-a scancit, pe la 5 dimineata Mihai isi ia perna in brate si nervos si bombanind se muta la el in pat. 2 secunde mai tarziu il aud cum fuge la baie unde vomita! Sar, il ajut, incerc sa-l calmez. Se intoarce in patul lui si-l supraveghez nelinistita pana suna ceasul meu. Nu-i mai fac manacare, nu stiu ce sa-i pun la pachet, ma-nvart prin bucatarie si-mi framant creierii. De ce-o fi vomitat, ce-i cu el, ce-o sa faca la scoala si cum o sa se simta. Mi-e frica sa-l trezesc, dar o fac totusi. Copilul deschide ochii si cateva secunde mai tarziu ma-ntreaba deja panicat:
- Mamii, dar daca facem ceva nou?!
- Pai o sa faceti multe lucruri noi…
- Da, dar eu nu stiu… Si mi-e frica! Si dai si plangi…
- Hai mai mami, ca or sa fie noi pentru toti. Si daca-i nou nu inseamna ca e si greu. Toate par grele cand le faci prima data.
Il calmez, fizic pare ok, nu vorbim deloc despre episodul petrecut in baie cu catva timp mai devreme. Ii zic ca sarim peste mancare, il imbrac si … vomita. Nu-i nimic imi zic, poate scoate tot ce-i rau si-l deranja. Nu mancase nimic dubios cu o zi inainte, gatul era ok, febra nu, bube nu…Imi zic ca e ok si plecam. Pe strada noastra vomita iar. Ce poate fi mai pitoresc decat un scolar vizibil in clasa I vomitand la radacina unui copac si sustinut de o mama cu multe bagaje? Ii explic copilului ca poate e de la emotii, ca el e de fapt sanatos, si mergem mai departe. Mihai pare vesel. Tramvaiul vine dar nu-l putem lua, e prea aglomerat. Reusim sa ne urcam abea in tramvaiul al 3-lea. Ii zic sa stea linistit ca eu cred ca a vomitat toate emotiile. Rade. Si, pe strada cu scoala… vomita iar. De data asta ma panichez. Imi vine sa-l duc acasa. Nu stiu ce m-a facut sa-l duc totusi la scoala. Palid, il las in clasa cu doamna pe care o avertizez de probleme, lui ii mai repet ce sa faca daca il apuca iar si plec cu inima in gat. Doamna invatatoare ma incurajeaza zicand ca amandoi baietii ei s-au manifestat fizic deplorabil in prima saptamana de scoala, desi nu-s emotivi si trebuia sa fie familiarizati cu locatia. Off! Pe drum o sun pe mama sa stea in block-start ca daca o mai face copilul ceva sa poata pleca repede dupa el. Ajung la serviciu si numar minutele pana cand o pot sun pe invatatoare. Sun. E bine. Ajunge acasa. Mama zice ca a facut febra si s-a cuibarit in pat si sta invelit. Semne rele, rele rau. Mai sun si aflu ca a adormit. Imi fac planuri si calculez sa ajung in timp cu el la pediatra. Cica se scoala bine. Toate planurile cad cand ajung tarziu acasa. Unde Mihai e bine. E ok. Tropaie, mananca… Mai sa fie. Nu ca nu-mi place, dar nu mai inteleg nimic. Dau vina pe emotii si sper ca a 2-a zi dimineata sa fie ok.
A 3-a zi dimineata. Miercuri. E bine. Ii dau o banana. Mananca jumate. Nu insist. Plec mult mai devreme. Tamvaiul e accesibil. Ajungem primii. Un sfert de ora suntem singuri in clasa, avem timp sa inspectam totul pe acolo si sa comentam. Ordonam dulapul, mergem impreuna la baie. Cand plec il las bine. Desi tot palid si cu ochii umezi.
Primele doua saptamani de scoala fac doar cate 3 ore. Nu au inca profesorii care sustin orele de religie si sport. Sala de sport vor sa o darame sa faca una mai faloasa, cu bazin de innot. Inceput de an la Romanica. Si eu trebuie sa cred ca ei vor reconstrui sala… pana termina copiii mei scoala. Hm…
Ultima piatra de incercare. A doua saptamana, luni, prima cand parintii nu mai intra in scoala. Si il las la intrarea in scoala de unde urca singur la primul etaj. Vineri facem repetitie, dupa toate urletele si diperarea din lume (acasa) ca ce se face el… ca el vrea sa urc, ca daca are o problema, aoleu, aoleu. Descoperim ca fiu-meu nu vede sa se uite pe geam decat la parter, la etaj nu ajunge. Asa ca planul de acasa cum ca ne vom face semne cu mana de la geamuri cade. Jale. Mare. Ma mai gandesc si odata ajunsa acasa il anunt: pe scari intre etaje e geam si acolo ne putem vedea. Rade si zice ca si el vroia sa-mi propuna acelasi lucru. Destept ca ma-sa. Asa ca ar trebui sa urce in clasa si apoi pana vine doamna sa stea la geam pe scari sa vorbeasa cu mine (care alerg pana in spatele scolii sa ajung la timp acolo) – tot prin semen, alea de le inventasem noi vineri. Luni. Prima zi cand ne despartim la intrarea in scoala. Ajung in spate si astept. Vine Mihai urland, cu doamna dupa el. Doamna deschide un geam si ma-ntreaba ce sa-ntamplat. Mihai nu reuseste de urlete sa zica nimic coerent. Nici eu nu stiu ce sa-ntamplat. Pana la urma inteleg. Doamna a ajuns mai repede si fiu-meu n-a mai putut sa vina la geam sa ne conversam. Il trimit in clasa. Imi promit de de a doua zi voi ajunge cu el mai devreme. Il las disperat. Am in minte imaginea cu el urland agatat disperat de geam si aproape lovind-o pe invatatoare. Lasa-maaaa lasa-ma… nu vreauuuuuuuuu. Naspa. Naspa rau. Imi inchipui eu ce parere si-a facut invatatoarea despre el si mama lui.
Dupa cateva zile aproape linistite in care dimineata ne facem semne la geam, Mihai imi zice la poarta scolii: mami, du-te la serviciu, nu mai veni la geam. Cum?! Sigur? Mami, pot sa plec??? Da mami, du-te. Hai, du-te! Suuuper. In ziua aceea am ajuns zambind la serviciu.

Recapitulare - motive sa nu mai mearga la scoala:
- n-a facut grupa pregatitoare
- a uitat ce-a facut la gradinita
- daca a racit (a venit asistenta in a 2-a saptamana de scoala si uitandu-se in gatul lor si la burtica, a hotarat ca Mihai e ‘putin racit’- vrajeala, n-avea nimic, dar l-a speriat foarte tare - a plans si s-a jelit zdravan motiv sa o ma gandesc cu multa duiosie la respectiva duduie…)
- il doare capul, burta… ( de emotii)
- nu-i plac pauzele (ca se imping copiii… si fac galagie, nu sta doamna cu ei!)
- daca greseste
- daca nu se descurca
- nu mai au voie parintii sa intre in scoala
- alti copii ajung inaintea lui, ca stau mai aproape
- se plictiseste
- ca o sa fie mai greu, din ce in ce mai greu
si cu siguranta lista va continua…