luni, 31 octombrie 2011

SCULPTORII DE DOVLECI

Pentru ca joaca de la Ada nu le-a fost de ajuns, azi au mai luat doi dovleci la sculptat. Asadar, cu temele facute s-au avantat fiecare cu ce are voie...




Si cum azi in oras am admirat o multime de dovleci, unul mai caraghios decat altul, Mihai ne-a uimit cu un dovleac mustacios.



Cristian si l-a pictat cu atentie pe al lui, apoi mi-a dat indicatii pe unde sa mai largesc, asa ca in final dovleacul lui a iesit tare vesel.




S-a facut poza de grup, apoi am stins lumina si ne-am minunat:





Daca vreti sa participati la concurs, mai este timp pana la miezul noptii. Succes!

TALENT






Adresa de contact: doinadamian@yahoo.com

Cum o fi sa ai o camera pictata asa?

sâmbătă, 15 octombrie 2011

CUM IMBATRANESC PARINTII

Joi seara urma sa ma rasfat cu un drum la CasaRetro. Nu-i bai, am ajuns. Doar ca un telefon m-a scos din lumea jucariilor si m-a adus de urgenta acasa. Cristian nu raspundea la usa de o jumatate de ora. Fusese lasat singur cat Marius a plecat sa-l ia acasa pe Mihai de la engleza. Pret de maxim 15 min. Regula casei spune ca atunci cand copiii raman in casa ei incuie usa si lasa cheia acolo pentru a putea iesi in caz ca se intampla ceva. Acum, cheia era in usa, doar ca dinauntru nu mai raspundea nimeni. Tot drumul m-am gandit ca nu-i nimic. Cristian probabil a adormit si sigur se va trezi cand va auzi galagie la usa. Nu simteam ca s-ar fi intamplat ceva. As fi simtit, nu?
Cand am ajuns acasa si-am realizat ca usa noastra nu poate fi sparta, copilul nu raspunde si noi nu putem ajunge la el, a inceput cosmarul. Marius era de mult disperat, o sonerie deja nu mai avea baterii, Mihai era acolo si era speriat... Nasul si inca doi vecini incercau sa ajute, dar dadeau neputinciosi din umeri. Pana la urma a venit cheia de la usa cealalta, cea blocata de dulapul de la dresing. Cand am vazut usa aia descuiata am inceput sa sper. Doar ca nici ea nu putea fi deschisa, in spate dulapul statea teapan, mult mai solid decat am crezut vreodata ca este. Barbatii s-au izbit in usa, au cioplit zidul cu ciocanul, eu il strigam prin gaura cheii pe Cristian, iar Mihai dadea cu piciorul spre usa, in ritmul in care loveau cei mari. Ar fi vrut s aajute si el, doar ca nimeni nu-l lasa... Pana la urma s-a facut o deschidere prin zid si usa intredeschisa, prin care l-am strecurat pe Mihai. A trecut printre haine si bucati de dulap si-a venit in fuga sa ne deschida usa de la intrare. A mai durat un pic pana cand s-a pus iar clanta, ca s-o putem deschide. Si-am navalit inauntru, cu sufletul gol, cu gandurile negre, diperati cum nu fusesem niciodata. Cristian dormea. Mihai l-a gasit, era in camera lui, invelit (!!!).Dormea. Atat de adancit in lumea viselor incat n-a auzit nimic din sonerii, strigate, lovituri de ciocan si tot vacarmul pe care-l facusem incercand sa intram. ERA BINE!
N-a inteles de ce eu plang, Mihai vorbeste de ceva rupt... imi tot repeta ca el nu doarme. Mi s-a parut cald, i-am dat un nurofen. Da, era racit. Da, mi s-a mai intamplat o data sa nu-l pot trezi (si-atunci mi-am amintit ca si tatal lui e uneori la fel de greu de trezit), dar niciodata nu mi-am inchipuit asa ceva. Ca sa nu mai zic ca la noi somnul de pranz nu mai exista de mult, ca nu doarme niciodata invelit si in nici un caz nu doarme in patul lui Mihai...
Mai tarziu, cand mutam hainele din dulap a venit la mine plangand. Ca nu vroia sa spargem usa. Si nici sa stricam dulapul. Ca lui acum ii e frica sa mai doarma, daca iar nu se mai poate trezi? Am linistit puiul. Am incercat sa sterg de pe fruntea lui Mihai ingrijorarea. Mie mutatul dulapului si curatarea urmelor mi-a facut bine, m-a ajutat sa ma calmez. Dar si acum cand imi privesc uneori baiatul, ochii mi se umplu de lacrimi. Ce m-as fi facut eu fara el?
Multumesc ca n-a fost nimic! Multumesc!

Avem acum doi eroi. Unul este nasul nostru, fara de care cred c-o luam razna, cel mai puternic dintre noi, cel care a reusit sa dovedeasca dulapul. Celalalt erou este Mihai, cel care, ridicat de adulti, s-a strecurat prin spartura si-a intrat in casa.

Si mai avem o poza, la care inca nu ma pot uita, dar care mai tarziu ne va aminti ce frica ne-a fost.

duminică, 9 octombrie 2011

FINAL DE FESTIVAL


Ca-n fiecare an, fiecare piesa a fost o bucurie.
Este extraordinar cum reusesc sa atinga toate varstele cu fiecare piesa pe care o aduc pe scena.
Felicitari intregii echipe care se ocupa de Festival!
Sunt fericita ca am reusit sa fim acolo si anul acesta.

vineri, 7 octombrie 2011

OSCAR SI TANTI ROZ

Cand am citit cartea ma gandeam intruna la Mihai. Ce-ar gandi el daca ar citi asa ceva? Am cautat cartea peste tot, o vroiam noua sa i-o pot face cadou. N-am gasit-o. Pana la urma m-am dat de trei ori peste cap si-am adus povestea acasa. I-am asezat-o pe birou si-am asteptat. N-a citit-o. Asa ca intr-o seara am inceput sa le-o citesc eu. Lui Cristian nu i-a placut. Lui Mihai da. Dar nu atat de mult incat s-o si termine...
De cand am citit Oscar si Tanti Roz, Eric-Emmanuel Schmitt a devenit unul din autorii mei de suflet. Am devorat tot ce-am gasit scris de el, cu speranta de-a regasi emotia si adevarul din Oscar. Nu mi-a placut tot. Ba chiar, pe ici pe colo am fost chiar dezamagita. Dar pentru povestea lui Oscar, il iubesc in continuare.
Piesa de la Teatrul Bulandra am vrut s-o vad de cand am citit cartea. dar nu s-a mai jucat. In fiecare saptamana am verificat site-ul teatrulul, sperand. Asa se face ca acum, cand in sfarsit s-a afisat ca se joaca iar, am fost printre primii care au sunat pentru rezervari. Am cumparat 2 bilete, fericita la gandul ca-i voi face cadou sotului meu o piesa de colectie. Doar ca el n-a putut veni. Asa ca m-am reintors la primul gand: Mihai.
Cum a fost piesa? EXTRAORDINARA! A fost mult mai frumoasa decat mi-am putut eu imagina. Atata suflet si-atata emotie... nici n-am crezut ca este posibil.
Mihai a fost delicios in timpul spectacolului. N-a lacrimat ca restul spectatorilor, mi-a zambit complice la fiecare copilarie, a ras, a suferit alaturi de Oscar si-a inteles, iar la final a aplaudat din tot sufletul. Inainte de spectacol l-am intrebat daca vrea sa cumparam flori. M-a refuzat, era primul lui spectacol de oameni mari si nu s-ar fi simtit in largul lui. Dar mi-a zis ca o sa-i aplaude daca o sa fie frumos. La finalul piesei si-ar fi dorit sa aiba flori. Si nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata aplaudand asa.
Nu mi-a spus nimic cand m-a vazut plangand, dar m-a luat de mana si m-a rugat sa mergem pe jos acasa. Si ne-am bucurat de tot ce ne-a iesit in cale, si mi-a povestit, incepand cu Oscar si terminand cu serialele de desene animate care i-au placut, si-am respirat toamna bucuresteana, si-am admirat "tot ce nu poate vedea din masina".
Mihai al meu.

joi, 6 octombrie 2011

CA SA NU NE PLICTISIM...

S-a lovit singur, pentru ca e foarte talentat.


E bine sa stiti ca, in caz de lovitura la cap, cel mai bine e sa mergeti cu copilul la doctor. Lui Cristian i s-au facut 2 radiografii, pentru a fi siguri ca osul e intact. Instructiunile de mai jos le stiam de pe net... dar mi s-a parut extraordinar ca le-am primit de la spital in aceasta forma, stiindu-se faptul ca un parinte speriat e posibil sa nu retina prea multe, iar caligrafia doctorilor este indescifrabila.



I s-a recomandat si gel de arnica. Rezolvat. Acum suntem cu ochii pe el.

Cat despre Mihai... la control doctorul nu s-a uitat nici acum la piciorul lui, de data asta n-a mai privit nici radiografia. Cica-l stia, asa ca i-a prelungit distractia ghipsata inca o saptamana. De ce? Ca asa zice el. Asta dupa ce la primul control, cel in urma caruia i s-a pus ghipsul, a privit doar radiografia si a zis: " N-are nimic! E in regula. Ii punem atela ghipsata o saptamana." Asa ca de data asta, ne-am urmat instinctul si am ascultat copilul si sempaiul:



Nu dati cu pietre, copilul e bine merci.

COCORII




Si-n fiecare zi sunt mai multi. Norocul nostru ca acum Mihai ii duce la scoala, si ca nu-i mai face uriasi, ci din ce in ce mai mici. Pacat ca n-am fotografiat cum arata ieri patul lui Cristian.
Am mai trecut prin asa ceva, doar ca atunci erau avioane, si alea ramaneau acasa. Oare ce urmeaza?

marți, 4 octombrie 2011

- Dar eu n-am auzit cutremurul...
Cristian, 04.09.2011

Cristian iese de la ora de engleza cantand: Ja, Ja, Ja, ich bin Cristi, do bist...
04.09.2011

Scoala noastra
Cand s-a pus problema duminica cum facem cu mersul la scoala, Mihai a zis, maine in nici un caz nu lipsesc.
Seara imi povesteste cate-n luna si-n stele, toate de la scoala. Ii place la scoala. Ii e draga doamna.
- Stii mami, la scoala a fost frumos.
Nu bine, frumos...
Si nu mi-a reprosat ca nu l-am trimis in ultima excursie, pentru ca vroia si la karate, si la teatru.

Cristian - in nici o dimineata nu a zis ca nu vrea la scoala. Ieri a plans un pic la trezire, dar doar pentru ca am spus eu ca o sa intarziem. Aseara si-a facut pentru prima oara ghiozdanul singur. Si la culcare mi-a zis: abia astept sa se faca maine.
Ii place si la scoala, si-i place si drumul pana la scoala, cand asculta amandoi la mp3-ul meu melodiile Voltaj.De ora de germana, ce sa mai zic. E o premiera la noi sa vina copilul acasa si sa cante toata ziua cantecelul facut la ora de limba straina. Cica a fost atat de bun la ora de neamta, incat a castigat un joc. Impreuna cu ceilalti copii care au stiut foarte bine s-a jucat statuile, iar doamna de germana le-a cantat. E foarte atent sa aiba temele facute si nu ma asteapta pe mine pentru asta. Si deocamdata imi comunica tot ce spune doamna, si-are grija nu cumva sa uit.

GHIPS, SAU CUM NE PREGATIM NOI DE CAMPIONATUL MONDIAL

Pe Mihai il durea piciorul de saptamana trecuta. Dar doar la sala cand il forta mai mult. Duminica insa s-a plans mai tare. Cand Mihai iese din antrenament e ceva serios. Probabil ca i-ar fi trecut ca si saptamana trecuta. Dar daca nu-i trecea? Acum Mihai are piciorul in ghips. Nu e nimic grav, nu-i fractura, nu-i nimic, trebuie doar imobilizat un pic pentru a-si reveni. Speram ca joi la control sa-l dea jos. Daca doctorul asa a zis ca-i mai bine, asta e. Important e ca nu-l mai doare. Acum il jeneaza ghipsul... Si toti suntem dati peste cap, pentru ca ghipsul lui ridica multe probleme de rezolvat altfel. Drumul pana la scoala si inapoi a devenit o aventura, unde mai pui ca am mers si la teatru duminica si ieri. Dar ne-am descurcat, iar de azi e mai simplu, Bicu a rezolvat 90% din complicatii.
Nu i-a fost usor sa se lase ajutat. Baiat mare acum, i se parea rusinos sa il duca mama in brate. Si-n nici un caz in curtea scolii... Dar pana la urma, cu cantec si voie buna, m-a lasat sa-l duc pana la usa clasei, apoi m-a invitat sa stau cu el in banca pana venea Doamna. N-am stat atat de mult, dar mi-a placut ca nu l-am deranjat.
Si mi-a placut si sa-l tin in brate, asa cum nu l-am mai tinut de ani de zile, si sa pot sa-i pup obrazul fin, pe care nu-l mai prindeam decat in fuga, cand si cand. S-a abandonat in bratele mele cu bucuria cu care o facea cand era mic. Si asta mi-a tinut spatele drept.

Cristian e gelos pe ghipsul lui Mihai. Ar vrea si el sa fie dus in brate, sa i se permita asa de usor sa manance in sufragerie, sa fie ajutat cand se imbraca. Ar vrea sa aiba si el autograf de la solistul formatiei Voltaj, asa cum are Mihai. Pentru ca, am uitat sa spun, duminica la teatru Mihai s-a intalnit cu solistul formatiei lui favorite. Si a lui Cristi, evident. Si ghipsul i-a dat tupeul de care avea nevoie sa ceara un autograf. Asa ca avem scris cu pixul pe ghipsul inca umed atunci, semnatura si dedicatia. Da, nu prea se vede, dar cui ii pasa?

Si sa nu uit sa scriu ce m-a impresionat cel mai mult de cand ne jucam cu ghipsul asta nou. Mihai e cu ochii pe mine cand il tin in brate. Un singur oftat sau o urma de durere pe chipul meu si vrea jos. Mihai nu vrea sa imi fie greu. Degeaba cant, degeaba fac glume. Ma simte. Si asta imi da putere. Si-mi tine spatele drept...