luni, 27 iunie 2011

TEMPLE GRANDIN

Am vazut la HBO un film impresionant, despre o poveste adevarata. O adevarata lectie de viata: TEMPLE GRANDIN
Mergand pe firul povestii am desoperit lucruri si mai fascinante.

duminică, 26 iunie 2011

A PERFECT DAY

Incepe la ora 8, cand vine copilul si te trezeste amintindu-ti ca el trebuie sa ajunga la dentist... Apoi ai ragazul de a trece prin piata plina si de a cumpara cat sa nu te cocoseze, dar sa te faca fericita.
Cristian te ia in brate si-l intrebi:
- Ce faci mami?
- Cum ce fac, te iubesc!
Si nu-ti mai trebuie altceva...


Acasa ai timp din belsug sa faci si-o prajitura, si alte bunatati. Apoi vin toti la masa si Cristian termina primul. Te bucuri ca mai poti spala vasele desi ai degetul pansat. Reusesti sa ai o discutie tihnita cu copiii, inlaturi temeri, spulberi idei gresite, afli noutati. Apuci sa dormi o jumatate de ora. Copiilor le revine cheful de ateliere, asa ca Mihai reda artistic familia in kimonouri.




Reusesti sa te ti de promisiunea fata de Cristian, asa ca ajungi si-n parc cu copiii pe biciclete. In parc miroase inebunitor a tei si-a ploaie. Aleile sunt de aur, si realizezi ca e prima oara in viata cand vezi asa ceva. Teii si-au scuturat toata spendoarea pe alei si Cristian striga "a venit toamna!". Ploaia nu reuseste sa strice magia, copiii rad si zboara pe alei ca-ntr-o poveste. Ajungem la timp acasa, inainte ca ploaia sa nu mai fie prietenoasa. Copiii mananca iar tot. La TV prinzi un film bun pe care il vezi cap-coada. Sotul invata si face eforturi sa ne fie bine. Ai timp sa citesti. Si sa scrii pe blog...

marți, 14 iunie 2011

ADIO GRADINITA

Gata si serbarea de final de gradinita. Cat au crescut! Par mari, hotarati sa infrunte noua aventura a scolii. Inca nu stiu ce-i asteapta. Nici ei, nici parintii lor. Mai au trei luni sa viseze. Eu stiu... Azi s-a sfarsit oficial copilaria mica. Cu toata dragalasenia ei, cu toate ale ei.
Cei sapte ani de-acasa impartiti nu prea frateste cu anii de gradinita, pentru ca practic, educatoarele au petrecut zilnic mai multe ore cu copiii mei decat mine. Am avut insa un sentiment de liniste cu care nu m-am mai intalnit la scoala.
Azi am avut noroc. Serbarea a fost un pic mai militaroasa decat de obicei. Doar dansurile de final le-au redat copiilor libertatea, asa incat abia la exploziile de confeti mi s-a pus nodul in gat si mi s-a incetosat privirea. Si iar am avut noroc cu Doamna care a bagat niste efecte speciale, cat sa ma scoata din starea blegoasa si sa-mi redea zambetul. A urmat apoi momentul tortului cand copiii s-au imbulzit intr-o imbratisare generala. Mda, iar o lovitura sub centura, iar am cedat. Oricum, am scapat ieftin. Mai emotionata am fost pe drumul spre gradinita in ultimele zile, decat la serbare.
La naiba, ce zboara anii.
Ne asteapta scoala. Cu rigorile si examenele ei. Cu acomodarea cu noii colegi...
Cristian are insa sansa ca primii ani de scoala sa fie frumosi, si sa mearga cu drag la scoala, asa cum merge acum Mihai.
Asa ca va fi bine.

Din toate fotografiile de la serbare, asta mi-a placut cel mai mult. Cunosc privirea asta, e o privire de copil mult mai mare. Un fel de fotografie din viitor.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Hara - Ploua Stele[:X]

Asculta mai multe audio diverse

Asta-mi suna in cap... Intruna.
Maine dam examen. Cristian si eu. Karate. Vai capul meu...

Prevad ca de miercuri incolo o sa cant:
HARA - NOSTALGIE

Asculta mai multe audio diverse

Pana atunci doar zvon de vacanta.

marți, 7 iunie 2011

CUM A FOST LA CAMPIONAT

28.05.2011 Campionat national de kata si kumite Ashihara Karate

Ne-am trezit devreme, la 6 ieseam pe usa. In fine, cine a reusit sa doarma… Curios lucru, Mihai a adormit cum a pus capul pe perna.
Am ajuns la timp, a si mancat, ne-am reunit apoi cu totii. Si-a inceput dansul.
Pentru prima oara, Mihai a clacat inainte de concurs. Emotii sau nu, cert e ca intrase in panica… nu mai stia, nu mai era sigur.
A fost in prima runda de concurenti, ultimul din serie. Si de departe cel mai bun. Doar ca, dupa ce a luat notele cele mai bune la katas-ul principal, la cel ales din urna s-a pierdut. Asa ca medalia … uite-o, nu-e.
Cel mai simpatic a fost unul dintre arbitrii, caruia i-au cazut foile din mana cand s-a incurcat fiu-meu. De uimire. Si parca ii parea rau si lui. Pentru ca, nu stiu daca am spus, la kata e genial. Jale mare, lacrimi, asta a fost, a pierdut pe mana lui. Dar de durut a durut rau. Sa fii atat de aproape de cupa si sa n-o iei...
Il mai asteptau insa 2 concursuri. Cel de kata sincron si campionatul de kumite. Asa ca si-a sters lacrimile si a continuat.
La sincron au mers foarte bine la prima parte, dar la proba cu partener a scartait un timp. Asa ca le-a revenit doar locul 3 al podiumului. In alti ani nici medalia de argint nu-l multumea. Acum medalia de bronz i-a repus sufletul la loc.

Si-a urmat apoi campionatul de kumite.
Cel mai greu, cel care-mi da mie cosmaruri. Intr-o jumatate de ora de cand a inceput, deja in sala atmosfera se incinsese. Si la propriu, si la figurat. Pe o caldura care crestea cu fiecare minut ce se scurgea, juniorii stateau cu platosele si aparatoarele pe ei, gata oricand sa intre in lupta. N-am reusit sa-l conving sa le scoata nici macar un minut. Abia inainte de semifinala a fost de acord, vreo ora. In rest, de frica sa nu fie descalificat ca nu-i gata la timp cand il anunta, a stat incatusat, cu apa curgand pe el. Nu cred ca mai simtea caldura. Era anesteziat de tensiunea asteptarii. Si a asteptat, nu gluma. Un adevarat razboi al nervilor. Multi concurenti, o caldura inabusitoare, si peste toate o emotie teribila. N-a mai mancat nimic, doar 2-3 lingurite de Nutella. In schimb a baut apa. A avut 5 lupte in total, pentru ca la a 3-a din calificari nu s-a prezentat adversarul. Luptele... primul pusti n-a avut nicio sansa. Marius spunea ca a fost non-combat. Meciul s-a terminat inainte de terminarea timpului, la 9-0. Al 2-lea meci a luptat cu un baiat de centura albastra care s-a julit la mana si i-a lasat urme de sange pe platosa. Pentru el asta a fost impresionant, desi copilul se julise singur, cel mai probabil avusese vreo cojita mai veche care s-a rupt. Cum spuneam, al 3-lea adversar a pierdut prin neprezentare.
Dupa cateva ore de asteptare (si nu cred ca exagerez, desi nu cred ca le-a contorizat nimeni), in semifinale a luptat cu un adversar care cred ca facea alt stil. S-a agatat de Mihai si-a incercat sa-l doboare tot meciul. Altceva n-a facut decat sa-l tarasca prin tatami. In conditiile in care la ashihara daca faci priza mai mult de 2 secunde esti penalizat. Si-a fost penalizat. A fost cel mai urat meci, nimic sportiv, doar disperarea aluia si desprinderile repetate ale lui Mihai. A castigat Mihai fara drept de apel.
Finala a venit tarziu, cred ca era trecut de ora 23. A luptat cu pustiul care castigase aurul la kata. O lupta frumoasa care i-a adus cupa mult visata. Cea mai stralucitoare cupa din ashihara, cea de la kumite. A fost sigur pe el, elegant, bine infipt pe picioare, excelent in eschive, simtea tatami-ul si radia. Cand ceilalti gafaiau in toiul luptei, el se dezlantuia. Mi-a fost o frica teribila sa nu se accidenteze. Si am stat cu grija ca n-o sa-l lase sufletul sa dea in adversar. Nu e genul. La kumite trebuie sa fi ori foarte dur, ori foarte tehnic. A stiu exact ce sa faca, luptand corect si curat. Si-a insusit o groaza de trucuri de la sala, si a fost deasupra tuturor. N-aveau ce sa-i faca. S-a vazut experienta acumulata la celelalte campionate de kumite, si nu ca-i al meu, dar se vede de la o Posta ca-si merita gradul de 3 kyu.
Eu... eu am imbatranit mult in sambata aia. Am avut o greutate in piept pe care am dus-o pana acasa. Ca de obicei, el a facut fata mult mai bine emotiei ca mine.
Marius a fost cel mai agitat dintre noi, daca pe mine emotiile m-au gatuit, lui i-au dat frau liber. Dar el a fost cel care a readus calmul dupa esecul de la kata. A condus impecabil pe drumul de intoarcere, pe o autostrada in bezna, dupa o noapte nedormita si-o zi epuizanta. Emotionat si mandru, ne-a cantat tot drumul "Campionii Romaniei suntem noi!". Mi-a placut sa vad cum creste Mihai in ochii lui, mare, mare, cat un urias.
Cristi a fost o surpriza placuta, dand dovada de o rabdare extraordinara. A fost alaturi de Mihai, n-a sacait pe nimeni, s-a descurcat si singur in sala, a stiut sa stea si sa astepte alaturi de el.
Mihai... Sunt atat de mandra de el! Imi place bucuria cu care face sportul asta, imi place siguranta pe care a castigat-o, si-a crescut asa frumos... Ma uit la el si-l revad bebelus. E la fel ca atunci, numai muschi, numai fibra. Agil, cu o energie inepuizabila, fericit. E pe drumul cel bun.

sâmbătă, 4 iunie 2011

CE MAI FAC COPIII MEI

In loc de desene pe asfalt:



Enigma covorului mustind de apa am elucidat-o descarcand ultimele poze din aparatul meu foto: