joi, 30 octombrie 2014

Intoarcerea din Italia - 2014 - prima saptamana

Cristian a plans. In masina pana la aeroport, aici in masina pana acasa. Cu o zi inainte canta. Mihai e bine. Vrea parcuri. N-a plans, pare ca are la ce se intoarce. In mijlocul jucariilor de acasa au ales sa joace sah. Sahul e ultima pasiune, are iz de plaja si soare si familie. Eu dorm in patul lui Cristi si ma invelesc cu plapuma mea de copil. Ma asez in pat cand nu-mi mai pot pacali spatele si ma trezesc inainte sa sune ceasul. Ca in parioada de pregatit cuibul, doar ca nu-s insarcinata. Am fost la piata. La sala. La concert. Inima mea bate drumurile cunoscute, ochii resimt emotii. Cristi mi-a cerut concertul. Si vrea si teatru: la Ion Creanga. Dialog de crescut inima: - Ma bucur ca iti amintesti asa multe din copilaria mica. Stii, multi oameni nu au amintiri de cand erau asa mici. - Poate ca lor nu li se intamplau atat de multe lucruri deosebite. Biciclete. Baieti mari evadand si cucerind libertatea parcului. Mihai explicandu-i lui Cristi ca mami munceste. Cristian trezindu-se pentru scrima. Docil si muncitor. Acceptand ca va mai invata o limba. Si cerand ciorba de sfecla. Cristian muncind la karate. Apolodor. Distractie de copii frumosi. Cristian citind si cantand. Noi cantand pe drum din Mary Poppins. Emotiile scolii, rabufnite tarziu, dupa chiuiala de la culcare. Pe doua voci, de teme si de drum. Nu vreau la scoala. Eu nu vreau la scoala! Am emotii pentru Mihai. De colegi, de profesori. De profesori mi-e teama. Incepem scoala. Dupa 3 ani de liniste, vom putea face fata sistemului? Sa nu ne-nghita. A fost o saptamana frumoasa. Cu soare si liniste, cu saci si multi multi pasi. Mi-e bine. Multumesc!

miercuri, 1 octombrie 2014

MECIUL

A intrat pe terenul de baschet si s-a asezat langa gard. Doi baieti mari, probabil in anul 2-3 de facultate, prietena lor si cativa pusti, incepusera deja un meci. Pareau sa se stie unii cu altii, oricum, diferenta de varsta nu punea probleme, cei mari exersau mai mult avand grija sa joace toti. Ma uitam la Mihai cum statea; calm, nici un semn de nerabdare, nici un pas spre ei. Fara urma de frustrare, doar prezenta lui acolo spunea ca vrea sa intre. Dupa un timp l-au introdus, ca un firesc al locului, in joc. Retinut la inceput, cu pase precise si fara sa-si piarda firea, Mihai s-a asezat spre aparare, asa cum ii e obiceiul in jocurile de grup. Recupera fara sa forteze, ducea mingea spre cos, apoi pasa. Curat, fara greseala, de parca se stiau de cand lumea. Jocul s-a incins, fazele au devenit rapide, cei mari jucau frumos si de drag. Mihai a inceput sa tasneasca si sa arunce la cos. Nici nu se mai vedea ca abia le ajungea la umar celor mari. Si-au inceput sa se mire. Si sa-l felicite. Frumos, tasnind ca o sageata, riscand calculat. Il priveam de pe o banca de alaturi inmarmurita. Cata frumusete si cata eleganta in copilul acesta. Ce flacara e in el. Cat de finut si de puternic poate fi.