luni, 1 decembrie 2008

Mihai, campion national la aproape 7 ani

Mihai era si inainte campion. Campionul meu. Cata seriozitate am vazut la el in acesti 2 ani de cand practica acest sport. Si cu cata placere o face, desi este o munca psihica si fizica de care eu una ma simt depasita. Marele merit il are si sempai care face sa para totul un joc. Acum 2 saptamani a invatat katasul pentru ca urmeaza un nou examen. A urmat o saptamana in care in fiecare seara ne-am izolat in sufragerie si am repetat celelalte katasuri invatate deja pentru examenele precedente. Au fost momente cand dupa 2 ore de exersat Mihai era mai lucid si mai logic decat eram eu. Iar eu citeam si el executa. Sambata trecuta sempai a zis ca desi katasul e greu si e prea nou, pot participa cu el la concurs. Mai era de munca. Trebuia sa ii iasa perfect.Intr-o saptamana, dupa 4 antrenamente, Mihai a invatat nu numai kata, ci si cum sa-si invinga emotiile. A fost o saptamana care cred ca valoreaza mai mult decat medalia insasi. A plans, a ras, a muncit si s-a perfectionat. Sunt poate vorbe mari. Dar asta este adevarul. Iar faptul ca la campioonat a lasat in urma emotiile este extraordinar. Pentru ca el este ingrozitor de emotiv. Nu am mers la campionat pentru medalie. Si nu i-am prezentat concursul in aceasta lumina. De fapt, nici nu i-am vorbit de medalii. Trebuia sa faca fata unui concurs. Sa poata sa execute corect, fara sa se blocheze, in fata unor necunoscuti exigenti, care-i vor vana greselile. Si a reusit! Acest concurs a fost un exercitiu pentru depasirea sindromului foii albe. A invatat pe viu ca daca iti stii lectia, emotiile dispar cand afli subiectul. Tot ce i-am povestit eu ca sa-l scot din blocajele emotionale, acum au un reazam si un sprijin temeinic. Au fost 3. Vicecampioni acum la kata sincron. Mihai, Daniel si Clauditza. Au invatat ce este si s-au antrenat impreuna pentru sincron. Trebuiau sa faca in acelasi timp katasul, fara nici o ezitare. Au fost atat de dulci, atat de seriosi si de copii in acelasi timp, incat au castigat inimile tuturor. Mie personal mi-au umplut sufletul. Nu stiu sa exprim in cuvinte bogatia de emotii pe care le-am trait privindu-i. Au fost o echipa. Duminica trecuta sempai a cedat si-a zis ca n-o sa le iasa niciodata: Claudita face prea repede, Mihai face bine dar e prea emotiv si se blocheaza, iar Daniel e prea lent. Le-a zis ca vor participa doar la simplu si sa se ajute unul pe altul sa-si dea atacurile. Apoi si-a luat privirea de la ei. I-a auzit dand kiaiul impreuna. Apoi s-a uitat un pic spre ei, fara ca ei sa-l observe. Ei repetau sincronul si le iesea perfect. "Bine mai aricilor, bravo! Hai ca facem si sincron. Vedem noi ce-o iesi acolo!". La ultimul antrenament am adus aparatul foto sa pastrez intr-un fel un sincron de-al lor reusit. Nu am crezut ca le va iesi in conditiile de stres de la concurs. Nici la sala nu le iesea mereu. Am filmat cat am putut de discret si calitatea filmuletzelor este slaba, dar am vrut sa pastrez intr-un fel sentimentele acelor zile. Vor mai exista antrenamente, va mai participa la concursuri, dar stiu ca asa cum l-am vazut zilele astea n-o sa-l mai vad. Pentru ca va creste. Pentru ca acum inca nu are 7 ani si are si inocenta si dulceata varstei. Si-a muncit cu zambetul pe buze, cu o rabdare de care eu n-am dat dovada, si cu o indarjire de care multi oameni mari nu-s in stare. In aceasta saptamana m-am convins ca depaseste cu mult tot ce imaginatia mea de mama si-ar fi putut dori. Mihai nu este numai un copil deosebit, se contureaza deja omul care va deveni. Copiii mei sunt minunati in primul rand pentru ca sunt ai mei si probabil nu o sa-i pot vreodata vedea decat distorsionat prin ochii mei de mama. Dar sunt constienta ca au si defecte si ma stradui sa le mai cosmetizez. Asa cum Cristian la 4 ani are educate deja instinctele primare (se infige la toata ciocolata dar lasa acolo si pentru ceilalti dupa cateva secunde...). Mi-i doresc pe amandoi in primul rand oameni. Oameni dupa criteriul meu valoric, e adevarat. Si poate gresesc invatandu-i ca trebuie sa fie buni, dar mizez pe faptul ca linistea sufleteasca e mai valoroasa decat o constiinta patata. Mihai imi intrece oricum asteptarile. Nu stiu cati copii mai mari decat el ar fi muncit cat a muncit el in aceste zile. A si plans, e adevarat. Ca nu-i iese, ca n-o sa-i iasa acolo, ca o uite tot de emotii, ca nu vrea sa se faca de ras in fata lui sempai... Dar a inteles ca inveti din propriile greseli, ca atunci cand te antrenezi ai voie sa gresesti, ca daca stii foarte bine ce ai de facut emotiile n-au nici o sansa sa te blocheze. Pentru ca teama mea cea mai mare a fost sa nu se blocheze. Staiam ca daca clacheaza la campionat isi va pierde increderea in el. A fost singurul lucru pentru care m-am rugat. Ar fi suferit enorm si chiar ar fi fost pacat de atata munca. Medalii, diplome, cupe. Abia azi, la o zi dupa ce le-a primit incepe sa realizeze ce-i cu ele. Nu i-a vorbit nimeni despre ele, important era sa participam si sa facem cat de bine putem. Si a facut. La simplu a facut perfect din punctul meu de vedere. Iar eu sunt o super carcotasa. A respectat tot ce i se spusese. A tinut garda sus, a facut pauzele, a lovit corect, si-a stapanit emotiile. Cand l-am vazut intrand pe suprafata si spunand cu voce gatuita numele katasului, mi-au dat lacrimile. Am simtit brusc nevoia sa-l iau in brate si sa-l apar. Dar dupa ce a dat prima lovitura a devenit stapan pe situatie. Eu nu m-am putut uita la el. Priveam prin ecranul camerei si ma concentram sa centrez imaginea pe el. Stiam ca poate face foarte bine dar n-am indraznit sa sper ca va arata asta si-n concurs. A meritat pe deplin titlul de Campion National la categoria lui de varsta (desi vorba lui sempai: acesta categorie nu exista)- minus 8 ani. Si a executat katasul mult mai bine decat multi copii mai mari ca varsta decat el. Si stiu ca in viata va face multe lucruri mai bine decat multi altii. L-am trezit la 4 dimineata. N-a mancat nimic pana la 10. N-a vomitat in masina si nici in autocar. Nu a mers la toaleta pana la ora 16. A mancat mai bine (un sandwish si un baton ci ciocolata)abea pe la ora 14. A urmarit cu sufletul la gura toate evolutiile din concurs (acum 2 ani, e adevarat avea doar 5 ani atunci, se plictisise teribil la campionat - atunci doar spectator ca incepator in ale karatelor). Are o putere de concentrare care o depaseste pe a mea. E adevarat ca-i si place ce face. "E bine ca am luat 2 medalii?" "Mami dar e bine ca am luat locul 1 si 2?" "Dar ce inseamna ca e de argint? E bine?" La intoarcere, sempai care nu a putut veni cu ei la campionat, l-a felicitat si i-a prezentat lumea ca fiind altfel privita de un campion. A incoltit atunci gandul ca s-ar putea sa i se urce la cap. Dar el a zambit timid si incurcat de atatea laude. Inca nu intelege ce inseamna, desi s-a prins ca e ceva extraordinar. Sunt mandra de el asa cum nu stiu sa fi fost vreodata mandra de mine. Acum realizez si eu ca merita sa ma gandesc la medalii. Ii multumesc lui Dumnezeu ca il are pe sempai ca antrenor, ca a avut-o pe doamna Alina ca educatore... Si-i doresc sa aiba noroc de oameni adevarati in viata sa in continuare. Am sufletul plin. N-am plans desi era cat pe ce de cateva ori. Daniel a plans ca a luat "cel mai prost loc" (medalia de bronz la individual), Clauditza plangea ca nu era pe podium, desi cu siguranta locul ei era acolo; nu m-am simtit vinovata sau stanjenita ca fiul meu luase aurul. Pentru ca a fost atat de clar peste toti ceilalti. Pentru cat este el de emotiv... Mihai a devenit mai mult decat un campion. A devenit inainte de toate un INVINGATOR!