miercuri, 1 octombrie 2014

MECIUL

A intrat pe terenul de baschet si s-a asezat langa gard. Doi baieti mari, probabil in anul 2-3 de facultate, prietena lor si cativa pusti, incepusera deja un meci. Pareau sa se stie unii cu altii, oricum, diferenta de varsta nu punea probleme, cei mari exersau mai mult avand grija sa joace toti. Ma uitam la Mihai cum statea; calm, nici un semn de nerabdare, nici un pas spre ei. Fara urma de frustrare, doar prezenta lui acolo spunea ca vrea sa intre. Dupa un timp l-au introdus, ca un firesc al locului, in joc. Retinut la inceput, cu pase precise si fara sa-si piarda firea, Mihai s-a asezat spre aparare, asa cum ii e obiceiul in jocurile de grup. Recupera fara sa forteze, ducea mingea spre cos, apoi pasa. Curat, fara greseala, de parca se stiau de cand lumea. Jocul s-a incins, fazele au devenit rapide, cei mari jucau frumos si de drag. Mihai a inceput sa tasneasca si sa arunce la cos. Nici nu se mai vedea ca abia le ajungea la umar celor mari. Si-au inceput sa se mire. Si sa-l felicite. Frumos, tasnind ca o sageata, riscand calculat. Il priveam de pe o banca de alaturi inmarmurita. Cata frumusete si cata eleganta in copilul acesta. Ce flacara e in el. Cat de finut si de puternic poate fi.