Sta cuibarit la el in casuta. Apoi iese afara ca sa priveasca mai bine cei doi copii care fac galagie langa el. Ii priveste linistit, ca un bunic aflat pe prispa doi copii zburdalnici si fara griji. Intre timp in casuta lui intra un alt catel. Se duce, miroase si-l ingaduie. Apoi, incet-incet se apropie de copii cerand parca voie sa se joace si el. Se apropie timid si dand din coada de cel mai mic. Pare mai accesibil si mai deschis. Cel mare se departeaza un pic si pare ca-i e frica. Se opreste si asteapta. Intre el si copilul cel mic se infiripa un dialog tacut: catelul da din coada, copilul ii ofera zapada pe care o facea bulgare. Cainele se opreste linistit langa copil, cu privirea intoarsa spre celalalt, ca o invitatie la joaca.
Copilul mai mic isi face curaj si-l mangaie. Atunci ochii catelului se inchid, si ramane nemiscat, parca cu frica sa nu-l sperie cu ceva si sa-l indeparteze. Apoi zambeste in felul lui cainesc pentru duiosia cu care-l intampina copilul. Intr-un final se tolaneste cat e de mare in zapada.
- Ei, ce faci, de ce te asezi pe mine? intreaba razand puiul de om.
Catelul zambeste in continuare, inchide iar ochii si asteapta. Nu vrea cu nici un pret sa-l sperie, asa ca toate miscarile ii sunt tacute si line. Copilul il mangaie cu grija, si-i vorbeste cu drag.
Incet isi face curaj si baiatul mai mare. Aduce si iarba si i-o ofera ca semn de prietenie. Catelul intelege si gusta, lasandu-se pe spate, intr-un abandon tacit cu care-i spulbera orice teama si-l castiga de prieten. Apoi primeste pe rand, de la fiecare, fir cu fir, iarba verde pe care-o plescaie cu placere, de parca de cand se stie n-a mancat ceva mai gustos. Copiii rad si se intrec sa-l hraneasca si sa-l mangaie. Se mira de labele lui, de dinti si de pernutele de la picioare.
La plecare ii conduce pana la iesirea din parc si primeste promisiunea ca data viitoare va primi ceva bun de la noii sai prieteni.
- Era foarte frumos catelul!
- Da, si acum suntem prietenii lui... sporovaiesc copiii in drum spre casa.
Citind povestioara asta pe care ai scris-o despre o zi de iarna si uitandu-ma la poze... pur si simplu mi-a venit un gand in minte, si mi-am zis sa ti-l transmit si tie: Cat de tare ma bucur ca in zilele noastre (care sunt cum sunt) cineva mai creste copii in felul asta, sa fie sensibili, prietenosi, sa iubeasca animalele, sa-si exprime sentimentele, sa fie creativi... Doi baietei minunati si speciali. Taaare mi-as dori sa vad copii crescuti asa mai des, mai pe langa mine, mai in viata de zi cu zi...
RăspundețiȘtergereCe pacat ca incet, incet, prietenii fara grai sunt din ce in ce mai des uitati de noi oamenii care am inceput sa fim inconjurati mai mult de beton decat de fiinte vii. Mai fac o promisiune: ne vom lua macar pestisori!
RăspundețiȘtergereCe fericire pe bietul catel!
RăspundețiȘtergereCand vad cat sunt de ahtiati copiii dupa animale imi dau seama cat de gresit ii crestem, in cutiile noastre de beton, rupti total de natura.