Cristian s-a trezit dimineata si m-a intrebat: azi mergem la munte? Da, mami, azi mergem la munte!
- URAAA, mi-a zis el, si in timp ce sarea din pat a zis ca pentru el: am stiut eu, nu am mai uitat. Ca eu le mai incurc... Azi e! Azi mergem la munte!
In masina a avut grija sa ne intrebe daca avem destula benzina. Tati i-a explicat cum sta treaba cu motorina, iar Mihai ne-a linistit pe toti spunand ca ne face el energie statica. Si a inceput sa-si frece palmele.
Cand ploaia s-a transformat in ninsoare nimic nu ne-a mai putut opri. Nici teama lui tati ca n-o sa putem urca cu cauciucurile de vara, nici grija lui Cristian ca pe jos se facuse noroi. Copiii pandeau fiecare fulg ce se furisa prin geamul intredeschis, in timp ce afara totul se transforma in basm.
Am ajuns cu bine, ne-am schimbat in echipamentele de zapada si 4 ore copiii s-au bucurat de iarna. Cand i-am adus in casa, in bocancii lui Mihai se topise muulta zapada. N-a simtit cand i se ridicase elasticul protector al pantalonilor de schi. Si nici nu l-a interesat. Si pana la urma, nici n-a contat.
Am intalnit oameni minunati, organizarea a fost extraordinara, copiii si-au facut prieteni, s-au lafait intr-o sala de sport uriasa, Mihai si-a pierdut vocea la karaoke, si toti am invatat dansuri noi. Am urcat pana la Diham, Mihai ca de obicei neobosit. Amandoi au compensat lipsa de la antrenamentele de karate cu multa miscare in aer curat. Mihai s-a dovedit a fi si un foarte talentat fotbalist, asta dupa ce in vara m-a uimit cat de bine se descurca la tenis si la ping-pong si in general la orice sport face. Eu am tras cu pusca. Si mi-a placut.
Duminica ne-am intors pe ploaie, zapada disparuse de sambata seara.
Tristete mare cand am plecat, lacrimi de crocodil si promisiuni ca aventura se va repeta.
