MECIUL

A intrat pe terenul de baschet si s-a asezat langa gard. Doi baieti mari, probabil in anul 2-3 de facultate, prietena lor si cativa pusti, incepusera deja un meci. Pareau sa se stie unii cu altii, oricum, diferenta de varsta nu punea probleme, cei mari exersau mai mult avand grija sa joace toti. Ma uitam la Mihai cum statea; calm, nici un semn de nerabdare, nici un pas spre ei. Fara urma de frustrare, doar prezenta lui acolo spunea ca vrea sa intre. Dupa un timp l-au introdus, ca un firesc al locului, in joc. Retinut la inceput, cu pase precise si fara sa-si piarda firea, Mihai s-a asezat spre aparare, asa cum ii e obiceiul in jocurile de grup. Recupera fara sa forteze, ducea mingea spre cos, apoi pasa. Curat, fara greseala, de parca se stiau de cand lumea. Jocul s-a incins, fazele au devenit rapide, cei mari jucau frumos si de drag. Mihai a inceput sa tasneasca si sa arunce la cos. Nici nu se mai vedea ca abia le ajungea la umar celor mari. Si-au inceput sa se mire. Si sa-l felicite. Frumos, tasnind ca o sageata, riscand calculat. Il priveam de pe o banca de alaturi inmarmurita. Cata frumusete si cata eleganta in copilul acesta. Ce flacara e in el. Cat de finut si de puternic poate fi.

NU CONTEAZA CAT DE LUNG AI PARUL...

Mi-am tuns baiatul. A fost dorinta lui, se saturase de peria cea rea si de timpul cand trebuia sa stea pana i se usca parul... I-am pastrat fiecare suvita... Mi-era drag sa ma joc in parul lui, sa-mi pierd degetelele in nuantele lui de blond ramase de la soarele verii trecute. Pare mult mai mare acum... Parul ii indulcea chipul si-l pastra copil. Lui Marius nici acum nu ii vine sa creada ca am facut-o...

JURNAL DE FEBRUARIE

Probabil ca e ceva ascuns in genele mele, o abilitate usor naiva care iese la suprafata cand si cand, supapa gandurilor si nelinistilor. Ciudat sentiment, cand mainile mele se joaca impletind sau imbinand hartii colorate, ma reasez in claca strabunilor, firesc si senin. Mi-e dor de fulgii de nea si de strazile orasului meu. Mi-e mai dor de zapada decat de primavara... pentru prima oara in viata mea. Si pentru ca am visat ca imi scartaiau bocancii in zapada albastra a unei dimineti, intr-o zi Marius ne-a dus pe Vezuviu. Si pentru cateva ore, mi-am racorit sufletul cu zapada. Gripa. Prima intalnire a lui Mihai cu ea. Vicleana si intinerita cu virusi noi, ne-a suspendat linistea si ne-a tinut in carantina, cu griji si spaime, cu "foc si ghetari". Si poate ca daca n-ar fi fost pradalnica asta de burta, cu dureri pe note, atipica si totusi cica, tipica, poate ca n-ar fi fost asa de speriat. De retinut ca jocul de remi este unul din cele mai bune medicamente pentru gripa de anul asta. Carti. Am devorat Anita Shreve si am trait intr-o zi jumate toata viata Zairei. Inca ma intreb cum a putut un barbat sa scrie asa... Catalin Dorian Florescu.

O poza veche, eu cu Mihai mic mic in brate. Zambetul meu era linistea cu care ma intorsesem de la spital. Povestea ragadelor sangerande si a oboselii mamei de copil mic, care mai presus de evidenta vede orori. Mihai vede poza ieri si spune: - Ce frumoasa erai mami. Ce tanara erai. Acum nu mai esti asa... Te-ai schimbat. Cum... nu mai sunt asa? Am simtit brusc ca tot ce vedeam eu zilnic in oglinda se pravaleste peste mine. Si tu, Brutus...? Am ras, am comentat, m-am lamentat. Cateva ore mai tarziu, discutie despre cine trebuie sa dea cu mopul in baie, dupa ce au facut dus. Cum ei se invitau unul pe altul si erau deja la masa, m-am oferit sa ii ajut. - Ok, dau eu cu mopul. Dar ce-mi iese la afacerea asta? - Iti spun ca esti frumoasa! rade Mihai. Ha!

REVELATII

Mihai cand era mic plangea de mama focului daca ii curgea sange. Nu conta ca e un punct sau ca buba e veche de o saptamana, daca de acolo curgea sau a curs sange, era jale mare. De curand mi-a marturisit si de ce. - Eu credeam ca sangele e putin si daca incepe sa curga o sa mor. Habar n-aveam ca asta e in capul lui... In entuziasmul inceputului de inot, ca o celebrare a bucuriei balacelii de anul acesta, i-am amintit lui Cristi ca anul trecut la mare inca nu vroia sa intre in apa, decat dupa lungi insistente si sa nu-i treaca apa prea mult de genunchi. Raspunsul a fost naucitor: - Nu vroiam sa ma ud peste tot ca apoi se lipea nisipul de mine. Si mai stii, mami, ca mie nu imi placea sa fiu murdar de nisip. Vai de parintii care nu stiu sa isi asculte copiii...

FRANTURI DE JURNAL

Cristian si-a terminat cartea cu Robin Hood. A citit ultimele 3 pagini in fuga, incrancenat si alungand somnul care-l facuse cateva clipe mai devreme sa lase cartea si sa recunoasca: "Mami, eu ma culc" - lucru rar la noi, somnul fiind o rusine, nu o necesitate. Si s-a ambitionat pentru ca, privindu-l cum se cuibareste pe perna si inchide ochii, am remarcat mirata ca e aproape de finalul cartii. Asa ca nu s-a lasat pana nu a terminat, trimumfator si mandru cum numai el e cand face ceva, apoi s-a dus la biblioteca spunand: "Acum am sa-mi aleg alta carte!". Si chiar asta a facut, sub privirile mele uimite. Mihai rezolva probleme la matematica, din manualul de acasa. Si le scrie frumos, cu toti pasii si cu drag. Le corectez calup, noaptea tarziu, si mi-e ciuda ca doarme si nu pot sa-l laud atunci, cand mi-e sufletul plin de el. A doua zi nu mai suna la fel, dar nu uit sa-i spun cat de mandra sunt. In rest mai citeste la istorie si cand si cand, la geografie. Restul materiilor sunt neatinse, va trebui sa le pregatesc un pic ca sa fie la fel de interesante. De manualul de romana ne ferim amandoi, deocamdata tinem aproape citind. Cristian este la litera s mic. Lucram in salturi, nu vreau s-o perceapa ca pe-o corvoada. Azi Cristian s-a plans cel mai tare. Nu-i placea s-ul deloc, l-a urat de-a binelea, ca in final, dupa ce mi-a explicat de ce isi alege el cuvintele din Mos Arici, sa ma roage sa mai faca un rand de s, ca acum i se pare usor, si parca termina pagina mai repede decat daca ar scrie cuvinte. Apoi a venit si m-a intrebat: - Mami, cum ma cheama pe mine, Cristi sau Cristian? Si a zambit smechereste: - Acum pot sa scriu Cristian. Stiu toate literele. Si in Mos Arici nici nu s-au prins ca pot sa scrie asta, habar n-au. A terminat si cartea cu Pinochio spus in romana si engleza. N-a citit decat randurile in romana. Era repovestita, si a fost cam dezamagit: - Astia au spus altfel povestea, si au facut-o mai scurta. Si au si inventat. Asa ca acum a sarit la chestii mai serioase: Jurnalul unui pusti 4. Pentru ca pe celelalte le stie, a mai silabisit din ele, iar pe Mihai nu l-am putut opri sa i le povesteasca si sa i le citeasca Eu... Ma simt amortita. In casa-i frig. Afara ploua. Ma trezesc uneori si am impresia ca am geamurile deschise. Rapaitul ploii se aude ca pe o foaie de cort. Stiu ca in Romania e ger, si-aici duduie caloriferele cand afara temperatura e cu plus, dar mainile imi ingheata pe carte si ma simt ca in copilarie, pe vremea lui Ceausescu, cand doar in bucatarie era cald. Si ma gandesc la ilicul de lana si la halatul de monton de mi-l facuse mama. Nu-mi place frigul. Copiii nu-l simt, sunt mereu in miscare. Doar eu. Dar am o carte noua. O carte pe care n-am indraznit sa o cer. Am primit-i cadou si mi-e draga. Cineva a stiut ca o vreau si m-a facut fericita. Multumesc, Manu! Si am si alte carti, cerute arzator, intr-o noapte am sa scriu si despre ele. Mama imi trimite mancare. Aceeasi frica veche ca nu am ce manca... Inca nu a inteles ca dintre toate ale ei, la mine a ajuns placerea de a gati. Ma doare dorul ei. Il simt si cand nu vorbesc cu ea. Si n-am invatat inca sa o linistesc. Si-n felul in care trimite din putinul ei, asa cum bunicii mei le trimiteau lor, ca o traditie, sa le fie copiilor bine... ca-s departe.

Suntem bine, am inceput sa vizitam. Am facut o tona de poze, la lumina naturala. Daca mi-ar merge netul v-as arata si voua... Am avut de trecut cateva incercari culinare. Multumesc Laurei Sava pentru retetele de pe site, minunat tot ce am incercat. Au mers la fix si cantitatile, sa-i dea Dumnezeu sanatate! Tortul e reteta ei de tort cu bomboane Ferrero Rocher.

CE-MI PLACE AICI

Am putut sa citesc 3 carti. 4 cu Iana. Am vazut filme bune, imprumutate de la biblioteca, savurate de copii si traduse de mine din engleza. Am avut cateva zile cand m-am jucat cu hartie. Mihai face acum 'din mana' cate o floricica quilling la scoala, cat despre efectul quilling asupra copiilor italieni... magie pur si simplu. Imi mai place primavara de la pranz, cum ma simt cand reusesc sa alerg cele 10 ture, imi place profa' de engleza, bucuria copiilor mei cand vin de la scoala si cerul. Deasupra mea e un cer maaare si albastru.

EU SI CU MINE

M-am inhamat din nou la mese intinse. Trebuie, vin oameni faini, nu pot spune nu. Timp e, nu ca alte dati. Dar sunt singura. Atat de singura ca nu mai simt placerea bucataritului, toate imi ies pe dos, si-mi vine sa ies si sa sparg, si sa tip... Uitasem. E tare rau sa fi singur cu cineva in casa. Si-n noapte, cand cel mic face un pic de febra, si lumea o ia razna de tot, ca ce poate fi mai rau decat sa ai copilul bolnav, intr-o tara straina... ai vrea sa dormi dar nu mai poti de griji. El e treaz, dar nu-i cu mine... Dimineata cand au mijit zorile, m-a trezit Mihai. Visase ca-l chemasem la un film cu dragoni. Cine sa mai doarma? Mi-am luat inima in dinti si-am zis ca nu-i nimic, voi termina mai repede totul, si o sa am si eu timp sa respir inainte sa vina musafirii. Dar in bucataria mea doarme Mihai... S-a cuibarit aici cand l-am trimis la culcare. Probabil a asteptat sa-i pun film pana a adormit. Asa ca, daca tot merge netul, mi-am tradus instructiunile de la gelatina cu google-ul si acum imi vars oful aici. Si-mi vin idei de evadare. PS: Sunt bine, a trecut. In seara asta am ras mult. Cu adevarat, oameni faini!

EU

De cand nu mai merg la serviciu am revazut atata lume... Intamplator sau nu, imi ies in cale oamenii copilariei mele. Ii intalnesc peste tot, de cele mai multe ori acolo unde i-am lasat. Oameni pe care nu i-am vazut de 10-15 ani, care recunosc in mine copilul de alta data si pe care-i recunosc stergand de pe chipul lor urma lasata de timp. Incet incet imi regasesc radacinile. Ei ma ajuta sa vad ca a fost si frumos. In fiecare zi imi apare in cale un Om. Ma ia in brate si ma ridica. Am radacini.

Acasa, mama a pus pe perete o fotografie veche. Ciudat lucuru, eu fotografia asta nu mi-o amintesc. Mi-aduc aminte foarte clar momentul cand a fost facuta, cum mi-au pus carioca in mana dreapta, cum m-au asezat in banca din fata, la fel ca pe ceilalti. Stiu si ce gandeam cand m-au fotografiat. Ca e o poza trucata. Ca eu sunt stangace, ca nu scriu cu carioca si oricum, nu pe abecedar, iar penarul meu e altul...

Cand m-am privit acum in fotografie, nu m-am vazut pe mine, l-am vazut pe Cristi. Zambetul meu de atunci este acum zambetul lui.
Iar Cristi, cand m-a vazut in fotografie, mi-a mangaiat cu un deget chipul de sub sticla: ma-miii...

CUM IMBATRANESC PARINTII

Joi seara urma sa ma rasfat cu un drum la CasaRetro. Nu-i bai, am ajuns. Doar ca un telefon m-a scos din lumea jucariilor si m-a adus de urgenta acasa. Cristian nu raspundea la usa de o jumatate de ora. Fusese lasat singur cat Marius a plecat sa-l ia acasa pe Mihai de la engleza. Pret de maxim 15 min. Regula casei spune ca atunci cand copiii raman in casa ei incuie usa si lasa cheia acolo pentru a putea iesi in caz ca se intampla ceva. Acum, cheia era in usa, doar ca dinauntru nu mai raspundea nimeni. Tot drumul m-am gandit ca nu-i nimic. Cristian probabil a adormit si sigur se va trezi cand va auzi galagie la usa. Nu simteam ca s-ar fi intamplat ceva. As fi simtit, nu?
Cand am ajuns acasa si-am realizat ca usa noastra nu poate fi sparta, copilul nu raspunde si noi nu putem ajunge la el, a inceput cosmarul. Marius era de mult disperat, o sonerie deja nu mai avea baterii, Mihai era acolo si era speriat... Nasul si inca doi vecini incercau sa ajute, dar dadeau neputinciosi din umeri. Pana la urma a venit cheia de la usa cealalta, cea blocata de dulapul de la dresing. Cand am vazut usa aia descuiata am inceput sa sper. Doar ca nici ea nu putea fi deschisa, in spate dulapul statea teapan, mult mai solid decat am crezut vreodata ca este. Barbatii s-au izbit in usa, au cioplit zidul cu ciocanul, eu il strigam prin gaura cheii pe Cristian, iar Mihai dadea cu piciorul spre usa, in ritmul in care loveau cei mari. Ar fi vrut s aajute si el, doar ca nimeni nu-l lasa... Pana la urma s-a facut o deschidere prin zid si usa intredeschisa, prin care l-am strecurat pe Mihai. A trecut printre haine si bucati de dulap si-a venit in fuga sa ne deschida usa de la intrare. A mai durat un pic pana cand s-a pus iar clanta, ca s-o putem deschide. Si-am navalit inauntru, cu sufletul gol, cu gandurile negre, diperati cum nu fusesem niciodata. Cristian dormea. Mihai l-a gasit, era in camera lui, invelit (!!!).Dormea. Atat de adancit in lumea viselor incat n-a auzit nimic din sonerii, strigate, lovituri de ciocan si tot vacarmul pe care-l facusem incercand sa intram. ERA BINE!
N-a inteles de ce eu plang, Mihai vorbeste de ceva rupt... imi tot repeta ca el nu doarme. Mi s-a parut cald, i-am dat un nurofen. Da, era racit. Da, mi s-a mai intamplat o data sa nu-l pot trezi (si-atunci mi-am amintit ca si tatal lui e uneori la fel de greu de trezit), dar niciodata nu mi-am inchipuit asa ceva. Ca sa nu mai zic ca la noi somnul de pranz nu mai exista de mult, ca nu doarme niciodata invelit si in nici un caz nu doarme in patul lui Mihai...
Mai tarziu, cand mutam hainele din dulap a venit la mine plangand. Ca nu vroia sa spargem usa. Si nici sa stricam dulapul. Ca lui acum ii e frica sa mai doarma, daca iar nu se mai poate trezi? Am linistit puiul. Am incercat sa sterg de pe fruntea lui Mihai ingrijorarea. Mie mutatul dulapului si curatarea urmelor mi-a facut bine, m-a ajutat sa ma calmez. Dar si acum cand imi privesc uneori baiatul, ochii mi se umplu de lacrimi. Ce m-as fi facut eu fara el?
Multumesc ca n-a fost nimic! Multumesc!

Avem acum doi eroi. Unul este nasul nostru, fara de care cred c-o luam razna, cel mai puternic dintre noi, cel care a reusit sa dovedeasca dulapul. Celalalt erou este Mihai, cel care, ridicat de adulti, s-a strecurat prin spartura si-a intrat in casa.

Si mai avem o poza, la care inca nu ma pot uita, dar care mai tarziu ne va aminti ce frica ne-a fost.

TIMP

Seara ajung in jur de ora 18. Pana la 19 de obicei ma scufund in bucatarie, pentru masa de seara a celor 3 si incerc sa pun bazele mancarii pentru ziua urmatoare. Fiecare vrea altceva, uneori mananc si eu. Apoi copiii imi arata ce-au facut, se fac sau se verifica lectii, fise, se mai pun etichete, se mai ordoneaza lucruri, se verifica uniforma pentru a doua zi. Nu de alta, dar dimineata totul e mult mai greu. Mai nou in programul nostru de seara au reaparut katas-urile. Dureaza si astea. Copiii merg de doua ori pe saptamana la engleza, si asta presupune pe langa dus-adus (aici m-am scos), verificari. Copiii au multe de povestit. Asa ca se plimba dupa mine prin casa, in timp ce eu strang, spal, asez. Ultima regula a casei este ca se intra la culcare mai devreme. Ora 21,30 este o ora limita pentru stins lumina in camera. Pana atunci mai trebuie facut un dus si, mi-as dori eu, ar fi frumos sa avem macar o jumatate de ora de citit. Asta cu cititul nu prea ne mai iese in ultimul timp. Inutil sa mai spun ca dupa ce s-a stins lumina copiii isi amintesc ca le e foame, sete, si au uitat sa se spele pe dinti.
Toate acestea capata un ritm incredibil cand ora mea de sosire acasa e tarzie. Asa ca primul lucru bun pe care pot sa-l fac pentru noi este sa ajung acasa repede.

A VENIT TOAMNA

Da, a venit deja. N-o simtiti? Miroase deja diminetile a frunze uscate, castanii s-au ingalbenit, mai putin cei care au inflorit iar. Cica-i o boala asta. Bietii castani. Ce-o fi in capul lor. In jurul lor totul se scorojeste si cade, si ei se umplu de flori si le dau frunze verzi si mici... Eu cred ca sunt doar zapaciti, nu-s bolnavi. Zapaciti cum pot fi doar primavara.
Eu simt toamna. Intotdeauna am simtit-o. Cu toti porii. O simt ca pe-o emotie de inceput de scoala. Si-mi place toamna cu racoarea si culoarea diminetilor ei, cu dansul frunzelor si cu parfumul acela al ei, ca un aer curat. Un aer care se confunda un pic cu aerul de munte in capul meu de bucuresteanca, cu plamanii imbacsiti de zabuseala si noxe. Toamna ma reaseaza de obicei. Toamna revin cu picioarele pe pamant.
Doar ca zilele mele sunt ciudate acum. Ma zbat intre doua lumi, una promisa a fi minunata, si una pe care o am si-o iubesc. A mea aici. De cea promisa inca nu stiu mai nimic. Nici macar daca va fi, d-apai de cand ar incepe... De cea pe care o am realizez in fiecare zi mai multe. Pentru ca-i pusa in balanta, pentru ca e posibil s-o las in urma. Si uite asa redescopar totul. Si capata culori mai vii. Mi-e drag Bucurestiul, mi-s dragi ocupatiile mele. Toate. Mi-s dragi locurile unde bantui cu picii. Spectacolele. Parcurile. Bibliotecile. Magazinele mele. Karatele...
As vrea sa ma pot bucura in sfarsit de linistea unui an scolar. As vrea sa nu ratam festivalul de la Ion Creanga. As vrea sa pot vedea piesele de teatru pe care mi le tot promit. Si-as mai vrea un concert Nicu Alifantis...
Va fi bine. Cu siguranta va fi bine. Orice drum vom apuca. Pentru ca vom fi impreuna. Si imi voi gasi locurile si acolo. Si-mi vor fi dragi si ele, cine stie, poate mai mult decat cele de acasa. Pentru ca acolo nu-i pentru toata viata.
Pana una alta, aseara mi-am tuns baietii. Am inlaturat pletele vacantei, si-am scos la iveala doi baieti gata de scoala. Au asa o fata de scolari... Azi noapte i-am masurat. Talpa lui Cristian este exact cat palma mea. A lui Mihai incape perfect in palma lui Marius. Parca-s dintr-o data mult mai mari si mult mai inalti. Si Cristian, daca nu l-ar trada accentul si vocea aia de copil... Ei sunt gata. Amandoi. Sunt gata de scoala. Care scoala?

Nu te deranja

Asculta mai multe audio diverse

LINISTE

Salvez amintirile pe un hard extern. Prilej sa revad filmulete cu ei mici, cu primele zambete, primele dansuri, primele arogante. Nu ratati asta in primii ani. Sunt naturali, neinhibati, iar valoarea imaginilor e inestimabila. Si lor le place sa se vada mici din cand in cand, se redescopera fericiti si fara griji, iubiti, stiu ca au fost doriti mereu si poti privi pe chipul lor multe lucruri reasezandu-se.
Copiii mei au crescut. Ma uit in jurul meu, majoritatea sunt la inceput. Noi suntem cateva trepte mai departe, incep sa se vada penele prin puful copilariei, incep sa exerseze zborul, asa cum exersau candva, in burta mea, nasterea. Amandoi, pentru ca inevitabil, Cristi tine aproape.
Si eu cresc odata cu ei, chiar daca in miezul noptii inca ii mai sarut ca pe niste bebelusi... Mi-e dor de ei cand nu-s acasa, dar intr-un alt fel decat inainte. Stiu ca se descurca pe unde sunt, ca se bucura de libertatea pe care trebuie sa le-o refuz uneori acasa. Nu-s singuri nicaieri, se au unul pe celalalt.
Si parca-i vad luandu-se de mana cand le e greu. Ca-ntotdeauna.

A PERFECT DAY

Incepe la ora 8, cand vine copilul si te trezeste amintindu-ti ca el trebuie sa ajunga la dentist... Apoi ai ragazul de a trece prin piata plina si de a cumpara cat sa nu te cocoseze, dar sa te faca fericita.
Cristian te ia in brate si-l intrebi:
- Ce faci mami?
- Cum ce fac, te iubesc!
Si nu-ti mai trebuie altceva...


Acasa ai timp din belsug sa faci si-o prajitura, si alte bunatati. Apoi vin toti la masa si Cristian termina primul. Te bucuri ca mai poti spala vasele desi ai degetul pansat. Reusesti sa ai o discutie tihnita cu copiii, inlaturi temeri, spulberi idei gresite, afli noutati. Apuci sa dormi o jumatate de ora. Copiilor le revine cheful de ateliere, asa ca Mihai reda artistic familia in kimonouri.




Reusesti sa te ti de promisiunea fata de Cristian, asa ca ajungi si-n parc cu copiii pe biciclete. In parc miroase inebunitor a tei si-a ploaie. Aleile sunt de aur, si realizezi ca e prima oara in viata cand vezi asa ceva. Teii si-au scuturat toata spendoarea pe alei si Cristian striga "a venit toamna!". Ploaia nu reuseste sa strice magia, copiii rad si zboara pe alei ca-ntr-o poveste. Ajungem la timp acasa, inainte ca ploaia sa nu mai fie prietenoasa. Copiii mananca iar tot. La TV prinzi un film bun pe care il vezi cap-coada. Sotul invata si face eforturi sa ne fie bine. Ai timp sa citesti. Si sa scrii pe blog...

AGONIE

8 ani am zis ca e o varsta de cotitura. Speram ca 9 ani sa vina cu ceva mai bun. Dar nu de aici ni se trage.
Nu-mi place privirea lui cand e prins cu matza-n sac. Sau cand isi baga capul intre urechi si asteapta sa termin polologhia... Mi se pare strain si indepartat cand se uita la mine asa. Nu-l mai simt, nu-l mai recunosc. Si apare un gol in mine. Dureros. Ca un hau.
Si-i mai intind o mana. Vreau sa pot sa-l tin in brate. Vreau sa pot sa-l duc la film. Sa pot sa-l las sa se joace. Si el nu ma lasa. Ma obliga sa fiu adult. Matur si responsabil.
In seara asta ne-am pierdut si ne-am regasit de 2 ori. Oare o fi inteles?
Va alege mai bine maine?
Nu-i greu. Trebuie doar sa ma lase sa-i fiu prietena.
Ca mama sunt sortita sa iert orice si oricat. Acum inteleg asta bine.

2011

Cel mai tare imi doresc sa fim sanatosi. Si norocosi as vrea, daca nu cer prea mult.
Mi-ar place sa pot sta mai mult acasa. Fara sa raman fara serviciu...
As vrea sa reuseasca Cristian sa spuna toate sunetele, si sa inceapa cu dreptul viata de scolar, cu o invatatoare minunata.
As vrea ca Mihai sa ramana acel baiat minunat pe care-l stiu eu.
As vrea sa mergem in continuare la sala.
Cam atat.

La Multi Ani!

VACANTA

Luni pregatire pentru examen, marti serbarea lui Cristian. Miercuri examenul lui Mihai, joi alergatura dupa cumparaturi, vineri serbarea lui Mihai si nu numai. Am ajuns acasa tarziu, cel mai adesea in jur de zece noaptea, cu tot cu copii. Dar am gatit, am calcat, am spalat, am facut bagaje... Azi a fost iar o zi plina, am reusit s-o vad pe Mara si asta m-a cam dat peste cap.
Dar stiti ceva, de maine intru in vacanta. Oficial. Tine asa, cam pana miercuri, si are si un pic de sport si inevitabilul serviciu. Poate si o curatenie mai serioasa. Da, si aventura globurilor si a instalatiilor. Sper sa le gasesc din prima.
Inca mai sper ca o sa ma si odihnesc.
Imi doresc somn usor!

CLIPE

Azi am emotii. Sa ajungem la timp la serbare. Sa fie asa cum si-a imaginat-o Cristi.
Am emotii uriase pentru examenul lui Mihai de maine. Sa nu se incurce, sa nu se emotioneze, va fi singur la katasurile alea...
Sa fiu la timp cu pregatirile pentru cantonament.
Sa vina la timp spiridusii Mosului.
Sa nu uit ceva.
Si peste toate timpul asta care ma strange din toate partile. N-am ajuns la Mara, n-am ajuns la Silvia, trebuie sa-mi treaca mai repede raceala asta si ... oare mai am mancare acasa?
O sa fie bine!
Maine seara dupa examen o sa ma linistesc.
Mai e mult pana maine?

IN LINIE DREAPTA

Sambata suntem la Brasov la campionatul de kata. Mihai a crescut, am simtit-o pe toate planurile, si nu mereu spre bine.
Pentru sambata este pregatit. Din punctul meu de vedere se putea la alt nivel, dar n-a depins numai de el si am incercat sa nu depinda nici de mine. Imi doresc numai sa fi inteles. Una peste alta, va face o figura frumoasa sambata.

Peste noi a trecut o furtuna emotionala. Sper sa fi invatat cu totii ceva din ea si sa ne fie invatatura de minte. Este coplesitor cat de repede se schimba copiii din ingerasii micuti si neajutorati in copii pe care nu mai reusim sa-i intelegem.
Uitam prea des cat de importanti suntem in viata copiilor nostri si cat de usor putem rani. Suntem langa ei dar nu suntem cu ei.Ii taram in valtoarea vietii noastre si uitam sa relationam cu ei.
M-am reintors in timp in acelasi punct. Mai speriata si mai hotarata. Si reconstruiesc. Caramida cu caramida.
M-au ajutat si antrenamentele de la sala. Corpul meu s-a reinvatat cu sportul, iar mintea mea s-a linistit. Totul se intampla cu un scop. Acum stiu asta.
Am intrat in linie dreapta.