Cei sapte ani de-acasa impartiti nu prea frateste cu anii de gradinita, pentru ca practic, educatoarele au petrecut zilnic mai multe ore cu copiii mei decat mine. Am avut insa un sentiment de liniste cu care nu m-am mai intalnit la scoala.
Azi am avut noroc. Serbarea a fost un pic mai militaroasa decat de obicei. Doar dansurile de final le-au redat copiilor libertatea, asa incat abia la exploziile de confeti mi s-a pus nodul in gat si mi s-a incetosat privirea. Si iar am avut noroc cu Doamna care a bagat niste efecte speciale, cat sa ma scoata din starea blegoasa si sa-mi redea zambetul. A urmat apoi momentul tortului cand copiii s-au imbulzit intr-o imbratisare generala. Mda, iar o lovitura sub centura, iar am cedat. Oricum, am scapat ieftin. Mai emotionata am fost pe drumul spre gradinita in ultimele zile, decat la serbare.
La naiba, ce zboara anii.
Ne asteapta scoala. Cu rigorile si examenele ei. Cu acomodarea cu noii colegi...
Cristian are insa sansa ca primii ani de scoala sa fie frumosi, si sa mearga cu drag la scoala, asa cum merge acum Mihai.
Asa ca va fi bine.
Din toate fotografiile de la serbare, asta mi-a placut cel mai mult. Cunosc privirea asta, e o privire de copil mult mai mare. Un fel de fotografie din viitor.
