Imi lipsesc cel mai mult trotuarele. Simbol al libertatii mele de pieton (declarat pe viata - si daca ati vedea cum se conduce aici mi-ati da dreptate).
Imi lipseste si netul, asa cum eram invatata cu el, rapid si la indemana. Acum e pasare rara, cand ai abonament poate oricand sa cada conexiunea, iar cu cartela... misca doar noaptea. A devenit pentru mine ca o gura de aer. Ma reasez in matca mea cand mi se deschide mailul. Cateodata mai pot trimite si cate o poza. Cele mai valoroase sunt pozele cu literele lui Cristi, litere care pleaca asa, in calatorie virtuala, spre doamna invatatoare. Cand se incarca cate o imagine si pe blog, e deja sarbatoare.
Apoi limbile straine. Am inceput cu engleza. Ma trezeam discutand cand fluent, cand poticnit, dar spre uimirea mea eram inteleasa si intelegeam. Apoi m-a coplesit italiana, intai cu produsele care trebuiau identificate la magazin (nu-i atat de simplu cum pare, au cu totul alte produse, incepand cu faina si culminand cu soiurile de branza), apoi cu discutiile lungi cu gazda noastra, care s-a dovedit a fi o nemaipomenita profesoara de italiana pentru noi. Finalul? Ma trezeam ca mi se poticnesc gandurile incercand sa se traduca in italiana. Si de unde initial, cand dadeam mai tare din maini imi venea sa spun frumos si clar, cu toate cuvintele, in engleza, in timp cuvintele englezesti s-au retras rusinate si neintelese si parca acum nu mai vor sa iasa la lumina. Asa ca am luat o pauza sa-mi revin, sa mi se reaseze bruma de limbi straine fiecare la locul ei, iar gandurile sa-mi zburde netulburate in minunata mea limba materna.
Bucataria. Locul meu de joaca. Ei bine, aici s-a transformat intr-un camp de batalie. Am facut clatite cu o faina bio care inca mai cred ca e un fel de gris... Am facut maioneza cu ulei de masline... alt gust, alta consistenta in final. Ciorba cu bors la plic... Am un cuptor electric pe care-l folosesc intuitiv. Mi-a iesit painea si-am crezut ca pot face si cozonaci. La cozonac m-am trezit ca faina de paine nu-i buna pentru cozonaci, si am ajustat totul din memorie, sa iasa asa cum stiam eu ca trebuie sa iasa coca... Acum stiu, faina aceea devine mai consistenta in coca dupa framantare. Am aflat-o dupa ce am ajustat-o la eclere. Care uimitor, pana la urma au iesit. Si cozonacii au iesit. Si ochii mei au iesit...
Am facut sarmale cu varza lor (aceea din care nu poti face nici salata), oparita un pic si spunand rugacini la fiecare noua impaturire. Si numai gandul ca piciul nu mananca decat carnea aleasa bine de varza m-a oprit sa nu arunc totul intr-o varza a la Cluj. Dar au iesit bune pana la urma, de unde increderea ca exista si un Dumnezeu al bucatarilor incapatanati.
Am facut si tort cu crema de cioco care-mi iesea cea mai buna. Era sa nu iasa deloc... Am facut pizza si in tava inventata din folie de aluminiu, placinta de branza in forma de cozonac. Pizza mi-a iesit minunata cand am facut pentru noi, si aproape un dezastru cand am avut musafiri. Culmea, placinta de branza a fost buna.
Azi am facut o rulada. O adevarata aventura, nici nu vreau sa imi amintesc. In final am acoperit toate crapaturile cu cioco, si-a iesit un succes.
Asadar, privind prin geamul bucatariei viata mea cea noua, incep sa cred ca ma adaptez. Si ca sa conving, o sa pun dovada cateva poze reusite ale unor lupte incrancenate.
