Ne-am trezit devreme, la 6 ieseam pe usa. In fine, cine a reusit sa doarma… Curios lucru, Mihai a adormit cum a pus capul pe perna.
Am ajuns la timp, a si mancat, ne-am reunit apoi cu totii. Si-a inceput dansul.
Pentru prima oara, Mihai a clacat inainte de concurs. Emotii sau nu, cert e ca intrase in panica… nu mai stia, nu mai era sigur.
A fost in prima runda de concurenti, ultimul din serie. Si de departe cel mai bun. Doar ca, dupa ce a luat notele cele mai bune la katas-ul principal, la cel ales din urna s-a pierdut. Asa ca medalia … uite-o, nu-e.
Cel mai simpatic a fost unul dintre arbitrii, caruia i-au cazut foile din mana cand s-a incurcat fiu-meu. De uimire. Si parca ii parea rau si lui. Pentru ca, nu stiu daca am spus, la kata e genial. Jale mare, lacrimi, asta a fost, a pierdut pe mana lui. Dar de durut a durut rau. Sa fii atat de aproape de cupa si sa n-o iei...
Il mai asteptau insa 2 concursuri. Cel de kata sincron si campionatul de kumite. Asa ca si-a sters lacrimile si a continuat.
La sincron au mers foarte bine la prima parte, dar la proba cu partener a scartait un timp. Asa ca le-a revenit doar locul 3 al podiumului. In alti ani nici medalia de argint nu-l multumea. Acum medalia de bronz i-a repus sufletul la loc.
Si-a urmat apoi campionatul de kumite.
Cel mai greu, cel care-mi da mie cosmaruri. Intr-o jumatate de ora de cand a inceput, deja in sala atmosfera se incinsese. Si la propriu, si la figurat. Pe o caldura care crestea cu fiecare minut ce se scurgea, juniorii stateau cu platosele si aparatoarele pe ei, gata oricand sa intre in lupta. N-am reusit sa-l conving sa le scoata nici macar un minut. Abia inainte de semifinala a fost de acord, vreo ora. In rest, de frica sa nu fie descalificat ca nu-i gata la timp cand il anunta, a stat incatusat, cu apa curgand pe el. Nu cred ca mai simtea caldura. Era anesteziat de tensiunea asteptarii. Si a asteptat, nu gluma. Un adevarat razboi al nervilor. Multi concurenti, o caldura inabusitoare, si peste toate o emotie teribila. N-a mai mancat nimic, doar 2-3 lingurite de Nutella. In schimb a baut apa. A avut 5 lupte in total, pentru ca la a 3-a din calificari nu s-a prezentat adversarul. Luptele... primul pusti n-a avut nicio sansa. Marius spunea ca a fost non-combat. Meciul s-a terminat inainte de terminarea timpului, la 9-0. Al 2-lea meci a luptat cu un baiat de centura albastra care s-a julit la mana si i-a lasat urme de sange pe platosa. Pentru el asta a fost impresionant, desi copilul se julise singur, cel mai probabil avusese vreo cojita mai veche care s-a rupt. Cum spuneam, al 3-lea adversar a pierdut prin neprezentare.
Dupa cateva ore de asteptare (si nu cred ca exagerez, desi nu cred ca le-a contorizat nimeni), in semifinale a luptat cu un adversar care cred ca facea alt stil. S-a agatat de Mihai si-a incercat sa-l doboare tot meciul. Altceva n-a facut decat sa-l tarasca prin tatami. In conditiile in care la ashihara daca faci priza mai mult de 2 secunde esti penalizat. Si-a fost penalizat. A fost cel mai urat meci, nimic sportiv, doar disperarea aluia si desprinderile repetate ale lui Mihai. A castigat Mihai fara drept de apel.
Finala a venit tarziu, cred ca era trecut de ora 23. A luptat cu pustiul care castigase aurul la kata. O lupta frumoasa care i-a adus cupa mult visata. Cea mai stralucitoare cupa din ashihara, cea de la kumite. A fost sigur pe el, elegant, bine infipt pe picioare, excelent in eschive, simtea tatami-ul si radia. Cand ceilalti gafaiau in toiul luptei, el se dezlantuia. Mi-a fost o frica teribila sa nu se accidenteze. Si am stat cu grija ca n-o sa-l lase sufletul sa dea in adversar. Nu e genul. La kumite trebuie sa fi ori foarte dur, ori foarte tehnic. A stiu exact ce sa faca, luptand corect si curat. Si-a insusit o groaza de trucuri de la sala, si a fost deasupra tuturor. N-aveau ce sa-i faca. S-a vazut experienta acumulata la celelalte campionate de kumite, si nu ca-i al meu, dar se vede de la o Posta ca-si merita gradul de 3 kyu.
Eu... eu am imbatranit mult in sambata aia. Am avut o greutate in piept pe care am dus-o pana acasa. Ca de obicei, el a facut fata mult mai bine emotiei ca mine.
Marius a fost cel mai agitat dintre noi, daca pe mine emotiile m-au gatuit, lui i-au dat frau liber. Dar el a fost cel care a readus calmul dupa esecul de la kata. A condus impecabil pe drumul de intoarcere, pe o autostrada in bezna, dupa o noapte nedormita si-o zi epuizanta. Emotionat si mandru, ne-a cantat tot drumul "Campionii Romaniei suntem noi!". Mi-a placut sa vad cum creste Mihai in ochii lui, mare, mare, cat un urias.
Cristi a fost o surpriza placuta, dand dovada de o rabdare extraordinara. A fost alaturi de Mihai, n-a sacait pe nimeni, s-a descurcat si singur in sala, a stiut sa stea si sa astepte alaturi de el.
Mihai... Sunt atat de mandra de el! Imi place bucuria cu care face sportul asta, imi place siguranta pe care a castigat-o, si-a crescut asa frumos... Ma uit la el si-l revad bebelus. E la fel ca atunci, numai muschi, numai fibra. Agil, cu o energie inepuizabila, fericit. E pe drumul cel bun.
