CUM IMBATRANESC PARINTII

Joi seara urma sa ma rasfat cu un drum la CasaRetro. Nu-i bai, am ajuns. Doar ca un telefon m-a scos din lumea jucariilor si m-a adus de urgenta acasa. Cristian nu raspundea la usa de o jumatate de ora. Fusese lasat singur cat Marius a plecat sa-l ia acasa pe Mihai de la engleza. Pret de maxim 15 min. Regula casei spune ca atunci cand copiii raman in casa ei incuie usa si lasa cheia acolo pentru a putea iesi in caz ca se intampla ceva. Acum, cheia era in usa, doar ca dinauntru nu mai raspundea nimeni. Tot drumul m-am gandit ca nu-i nimic. Cristian probabil a adormit si sigur se va trezi cand va auzi galagie la usa. Nu simteam ca s-ar fi intamplat ceva. As fi simtit, nu?
Cand am ajuns acasa si-am realizat ca usa noastra nu poate fi sparta, copilul nu raspunde si noi nu putem ajunge la el, a inceput cosmarul. Marius era de mult disperat, o sonerie deja nu mai avea baterii, Mihai era acolo si era speriat... Nasul si inca doi vecini incercau sa ajute, dar dadeau neputinciosi din umeri. Pana la urma a venit cheia de la usa cealalta, cea blocata de dulapul de la dresing. Cand am vazut usa aia descuiata am inceput sa sper. Doar ca nici ea nu putea fi deschisa, in spate dulapul statea teapan, mult mai solid decat am crezut vreodata ca este. Barbatii s-au izbit in usa, au cioplit zidul cu ciocanul, eu il strigam prin gaura cheii pe Cristian, iar Mihai dadea cu piciorul spre usa, in ritmul in care loveau cei mari. Ar fi vrut s aajute si el, doar ca nimeni nu-l lasa... Pana la urma s-a facut o deschidere prin zid si usa intredeschisa, prin care l-am strecurat pe Mihai. A trecut printre haine si bucati de dulap si-a venit in fuga sa ne deschida usa de la intrare. A mai durat un pic pana cand s-a pus iar clanta, ca s-o putem deschide. Si-am navalit inauntru, cu sufletul gol, cu gandurile negre, diperati cum nu fusesem niciodata. Cristian dormea. Mihai l-a gasit, era in camera lui, invelit (!!!).Dormea. Atat de adancit in lumea viselor incat n-a auzit nimic din sonerii, strigate, lovituri de ciocan si tot vacarmul pe care-l facusem incercand sa intram. ERA BINE!
N-a inteles de ce eu plang, Mihai vorbeste de ceva rupt... imi tot repeta ca el nu doarme. Mi s-a parut cald, i-am dat un nurofen. Da, era racit. Da, mi s-a mai intamplat o data sa nu-l pot trezi (si-atunci mi-am amintit ca si tatal lui e uneori la fel de greu de trezit), dar niciodata nu mi-am inchipuit asa ceva. Ca sa nu mai zic ca la noi somnul de pranz nu mai exista de mult, ca nu doarme niciodata invelit si in nici un caz nu doarme in patul lui Mihai...
Mai tarziu, cand mutam hainele din dulap a venit la mine plangand. Ca nu vroia sa spargem usa. Si nici sa stricam dulapul. Ca lui acum ii e frica sa mai doarma, daca iar nu se mai poate trezi? Am linistit puiul. Am incercat sa sterg de pe fruntea lui Mihai ingrijorarea. Mie mutatul dulapului si curatarea urmelor mi-a facut bine, m-a ajutat sa ma calmez. Dar si acum cand imi privesc uneori baiatul, ochii mi se umplu de lacrimi. Ce m-as fi facut eu fara el?
Multumesc ca n-a fost nimic! Multumesc!

Avem acum doi eroi. Unul este nasul nostru, fara de care cred c-o luam razna, cel mai puternic dintre noi, cel care a reusit sa dovedeasca dulapul. Celalalt erou este Mihai, cel care, ridicat de adulti, s-a strecurat prin spartura si-a intrat in casa.

Si mai avem o poza, la care inca nu ma pot uita, dar care mai tarziu ne va aminti ce frica ne-a fost.