vineri, 26 septembrie 2008

Nasterea unui Print

Povestea nasterii lui Mihai Daniel
Mihai inseamna “Cine este ca Dumnezeu”
Daniel inseamna “Dumnezeu judeca”

Am inceput aceasta poveste de atatea ori… Exista si o scrisoare lasata lui atunci cand eram gravida cu Cristian si mi-era frica sa nu mor si sa nu stie cat l-am dorit si cat mi-a implinit viata. Si cat de mandra si fericita m-a facut.
La 20 de ani am realizat ca vreau un copil. Marius, viitorul meu sot, a zis ca trebuie sa asteptam, sa ne casatorim, sa avem serviciu… Avea dreptate. Cand mi-am gasit serviciu, eram casatoriti deja de un an, am stiut clar ca gata, pot sa-mi realizez visul. N-a fost el asa hotarat, da n-avea ce sa-mi faca, prea imi doream mult.
Pe 23 aprilie 2000, cand implineam 25 de ani, am mers la control. Testul imi arata deja 2 liniute si eram fericita. L-am anuntat pe ginecolog ca sunt gravida, si l-a pufnit rasul. “I-a sa vedem”, mi-a zis. Stia ca vreau bb, ca doar intrerupsesem pastilutele si-i cerusem sfatul. “Sarcina in uter…” parca si-acum il aud… Am mers apoi la eco. Avea 4 saptamani. O mogaldeata mica cu o inima mare care batea asa de frumos. Cea mai emotionanta imagine pe care o vazusem vreodata. M-a topit definitiv. Pe masa, dr. ma intrebase ce-mi doresc, iar eu am zis: gemeni. Cand am mers la eco a zis, hai sa vedem gemenii… Uterul parea la palpare cam mare pt cate saptamani ii ieseau lui din calcul. S-a dovedit a fi un fibrom. Mmmm... M-am cam speriat, dar mi-a explicat el ce si cum… Ca sunt sanse sa nu afecteze sarcina, ca o sa creasca de la hormonii din sarcina, dar o sa-l urmarim. A fost ok, prin luna a 5-a bb crescuse mare si nu se mai vedea. Invinsese el, isi facuse loc in uter si-l domina. Se asezase foarte bine, nu-l deranja.
N-o sa inteleg niciodata cum de n-a venit la ecografii Marius. Cred ca a venit doar la una, cand bb era mai mare si nu se mai vedea asa clar. Cea mai frumoasa a fost cea de la 20 de saptamani, cand doctorul ii cauta un picior si el il bagase in gura. Sa mai zic ca la fiecare eco il vedeam facandu-mi cu mana… L-am vazut cascand, inghitind. Totul pe un ecograf alb negru, obisnuit, dar cu dr. meu care stia cred foarte bine sa-l manevreze, ca se vedea foarte clar. Am vazut ca-i baiat inaintea dr.-ului, el se uita dupa coloana… Imi explica tot ce urmarea si vedeam si eu ca si el. Mi-as fi luat un ecograf acasa.
Sarcina a decurs foarte bine, atat ca muream de somn. Daca nu dormeam macar 8 ore imi era rau. In primele luni mi se umflau picioarele. Dar rau. Cand eram in 5 luni jumatate am mers in concediu, undeva intr-un sat. Acolo am mancat ca acasa, ca gateam eu, atata doar ca foloseam sare, nu delikat sau vegeta. Mergeam tot ca si acasa… Si picioarele au fost ok. Analizand, am scos si ultimele E-uri din alimentatie, adica delikat-ul, si de atunci am fost ok. Prin luna a 8-a ce m-am mai umflat, dar cred ca atunci era normal. Ca nu m-a mai trimis nimeni la analize pentru asta. Doamne ce emotii aveam cand imi faceam analize, ce frica imi era sa nu-mi iasa ceva… Nu m-am urcat pe masa ginecologica toata sarcina, deci mergeam cu placere la dr. Mai ales ca mereu ceream si eco, si dr. imi facea, ca stia ca n-are cu cine se-ntelege…
Am stat acasa din luna a 6-a, ca aveam de efectuat si concediul, si l-am legat de intrarea in prenatal. M-am odihnit la greu, am si goblenit. Faina perioada. Pe 5 decembrie m-am trezit ca de obicei pe la 10 jumate ( ca toata noaptea nu reuseam sa adorm, atipeam pa la 6-7 dimineata). Aveam 38 de saptamani, data probabila era 9 decembrie. Cand m-am ridicat din pat… surpriza, curgea ceva. Pana am ajuns la baie m-am prins ca nu poate fi decat lichid amniotic. Surpriza, Marius dormea in sufragerie, era liber si nu-mi spusese ca vroia sa-mi faca o surpriza. Se pare ca surpriza mea a fost mai mare. Am sunat la mama sa-i zic ce si cum, mi-a confirmat ca asta e, gata nasc… Marius tot ma-ntreba, sigur? Io de unde sa stiu… Asa zice la carte, ca gata. A sunat la mama lui, a venit iute cu masina. A venit si mama intr-un final, dar stai sa-si calce halatul alb… Eheee. Intr-un final plecam. Ma consulta un dr. care era de garda. Dilatatie 2 cm. Imi face foaia de internare si tup, sus la sala de nasteri. Am urcat cu o asistenta, singura cu liftul… Mi-am dat seama atunci ca raman io cu mine in fata marii provocari. M-am speriat atunci. Dar nu ma durea nimic. Asistenta zambea. Stia ea ceva… Pana la ora 15 n-am avut nimic, doar ca imi curgea la lichid… nu stiu de unde aveam atata. Mi-au dat sa beau ulei de ricin, mi-au facut o injectie cu vit. K, mi-a spart vena asistenta-moasa ce-o fi fost… A fost prima data cand cineva mi-a spart vena. De obicei se mirau ca ce bine se vad… de-astea. La Giulesti sala de nasteri are 3 incaperi, una cu multe paturi si 2 rezerve. Intr-o rezerva se naste, intr-una se mai faceau consultatii. Acolo m-au bagat pe mine ca era full, unde faceau consultatii. Cum ziceam, la inceput nu m-a durut nimic. Venea dr. si-l intrebam cum o sa ma doara. “ O sa sti tu! Si-o sa-mi zici cand te doare, o sa vezi”. La un moment dat ma intreaba, da tu ce te tot plimbi, de ce nu stai in pat. Pai daca stau in pat ma doare un pic. A ras. “Pai stai in pat, zice”. Pana la urma l-am ascultat. Si a inceput sa ma doara. La un sfert de ora ziceam eu, dar erau 10 min, si cand m-am uitat mai bine la ceas erau la 4-5 min. Nu era ca in carte… Cand a inceput sa doara serios, n-am mai apucat sa ma uit nici la ceas. Si imediat a inceput sa nu se mai opreasca. M-am speriat, plus ca durea ca naiba. Cam cum aveam eu durerile la ciclu, dar mai rau. Moasa a stat ea ce-a stat pe patul vecin mie in rezerva acolo, statea , parca o vad si acum, cu mainile in poala si se uita pe perete. Eu incepusem sa ma vait, apoi sa tip… Ea: “ Da nu mai tipa” Eu:”Dati-mi ceva ca nu mai pot… Un calmant ceva…” Ea nimic, parca nici nu ma auzea. Mai tarziu am inteles, iesea din tura la 7… imi spusese ea ceva cand i-am bagat in buzunar atunci cand sosisem. Cand a vazut ea ca tip, s-a ridicat si-a plecat inchizand usa dupa ea. No comment.
Dr. meu imi spusese ca vrea sa plece pana acasa sa manace ceva, se intoarce repede, sa nu-mi fac griji, ca nasc pana la 12 noaptea… Trebuie sa spun ca la un moment dat a venit un profesor care ne-a urcat pe toate pe masa si ne-a controlat. Control de rutina, dar m-a durut, asa cum a durut si controlul de la internare. Ciudat, ca la dr. meu nu m-a durut niciodata nimic. Cand m-a controlat pe mine, profesorul a tipat la dr meu ceva de genul: nu vezi ca nu-i in regula… si-a turnat niste termeni medicali. Dr. meu s-a uitat dupa ce m-a controlat musiu si-a zis ca-i nebun, mi-a parcat o pastiluta mica rosie parca acolo.
Nu mai stiu daca l-au chemat moasele ca tipam, asta dupa ce-a plecat moasa din camera lasandu-ma singura acolo, in durerea mea (binenteles ca dupa ce-a inchis usa am tipat mai tare... si de nervi… ca doar nu eram o vita care nastea pe camp). Nici pe mama n-o lasau sa intre… Isi calcase saraca de pomana halatul… Norocul meu a fost dr. A venit si-a stat cu mine in rezerva o groaza. Ma tinea de vorba, mi-a fost si mama, si tata si moasa si sot si prieten… un doctor, sa-i dea Dumnezeu sanatate. Un OM . Mi-a explicat la fiecare pas ce se intampla. Si-a estimat totul f. bine, imi placea ca de unde la inceput a zis ca nasc pana la 12 noaptea, a tot scazut apoi ora. Si a fost exact cum zicea. Era sa-i daram niste aparate pe acolo, ca atunci cand a ajuns el in rezerva am incercat cat am putut sa nu tip. Si ma apucam de barele la pat, le-am cam rupt… Atunci am apucat de barele la o masa de langa pat, pe care era un aparat f. valoros, zicea el… Imi zisese sa nu mananc decat f. putin si ceva usor, ca o sa-mi vina sa vomit mai tarziu. A avut dreptate. Stiu ca la un moment dat mi-a dat o tavita sa vomit in ea. Muream de rusine, cum sa vomit in tavita lui acolo… Parca asta conta atunci cand el imi facea masaj sa-mi inmoaie colul si zicea ca-l da pe bb cu gel pe par… La un moment dat m-a urcat pe masa la consult (nici acum, dupa 2 nasteri nu stiu cum puteam sa ma cocot pe masa aia in durerile alea…) si mi-a zis sa-l strang pe el de mana daca nu mai pot. M-am muscat de mana ca eram intr-un lant de contractii care nu ma lasau decat sa trag un pic aer in piept. Cand a vazut ce semn mi-am tras pe mana, mi-a zis: “Da te doare, nu gluma!. De-aia nu ma iei de mana…” Sa nu v-o rup…” Dialog surd din partea mea. Nu stiu cat reuseam sa articulez. Am mai si tipat. Ca nu se putea. A zis ca pleaca acasa, dar a mai asteptat o colega si l-au sunat moasele sa urce ca eu eram spre final. A intrat zambind: “ Nu ma lasi sa merg acasa…”
Moasele, niste scorpii. Citeau ziarul si le deranjam ca gemeam sau tipam. Se uitau urat si tipau la noi. Era o pustoaica de 16 ani, tigancusa, care era la al 2-lea copil. I-au zis ceva de genu: “Da cand l-ai facut ti-a placut, nu?” A nascut dupa mine cu o doctorita tanara care era de garda si care mai ca nu i-a tras si o palma, asa urat i-a vorbit. Si ea si moasele. Niste nesimtite. I-am urat atunci din tot sufletul sa nasca si ea. Nu altceva. Doar sa nasca. Sa vada cum e. De restul se ocupa Dumnezeu, stiu asta. Trebuia sa povestesc si de asta…
Mi-amintesc ca atunci cand m-a urcat pe masa de nastere, dr. s-a schimbat, adica si-a pus un sort ca de macelar, de musama…, s-a spalat pe maini si m-a stropit si pe mine pe fata sa-mi revin un pic. Am incercat sa-i zambesc. Mi-a pus si o masca cu oxigen… n-am simtit mare branza diferenta. Dar am apreciat gestul. Era atat de uman in comparatie cu moasele… O alta moasa ‘foarte draguta si asta’ a inceput sa se urce pe mine la contractii si sa uite sa se dea jos, astfel incat dupa contractie, cand as fi vrut si eu sa trag aer in piept, ea era tot sus pe mine, impiedicandu-ma sa respir. Prima data am aruncat-o de pe mine ciupind-o. N-aveam cum sa-i zic sa se dea naibii jos, ca n-aveam aer nici sa respir, d-apai sa vorbesc. A inceput sa tipe: “I-a uitati dom’ dr. ce mi-a facut, m-a ciupit…. Eu incerc s-o ajut si ea… plec si-o las aici… “ Dr. a mustacit un zambet, dar s-a abtinut, ca nu putea fara ea probabil. Nu stiu. Nu i-a zis nimic, dar nici mie nu mi-a zis nimic. A doua oara am zgariat-o. Stiu ca simteam ca o sa mor sufocata. Si era genul micut si grasut. Nu cred ca a inteles tipa de ce faceam asta. Am banguit ceva de genul : “Ma scuzati, n-am vrut, dar…” dar n-apucam sa-i zic motivul ca venea alta contractie. Binenteles ca iar a urlat si-a zis ca ea pleaca, ca nu-i posibil asa ceva, ea ma ajuta si eu… La un moment dat am simtit cum mi se rup oasele bazinului. Trecea capul lui bb. Si-a ramas acolo blocat. Eram sigura ca s-au fracturat, asa simteam. Contractie nu mai venea, de unde pana atunci nu se opreau. Dr. a zis ca daca nu cooperez sa-mping ”pe fund” foloseste forcepsul. Atunci m-am speriat de-a binelea. De forceps chiar mi-e frica. Si-am impins cu disperare. Ma gandeam doar ca o sa se termine. Ca va veni o vreme cand durerea aia va deveni amintire. Asta m-a tinut in viata atunci, speranta ca va trece. Doar imi zicea dr. ca mai e putin. Si avusese dreptate pana atunci. Dar credeam ca o sa mor. Dar poate nu mor… Dupa ce-a trecut de oasele bazinului a mers repede. Am sitit cand a taiat, dar nu m-a durut, doar am simtit ceva altfel acolo. Durerea era oricum continua, n-a contat inca una mica. Cand a iesit capul am simtit asa o usurare… de nedescris. De ce nu tipa? “Lasa ca o sa-ti tipe acasa destul”, zice dr. razand. Si-a tipat. Ma tot intindeam sa-l vad, ca-l tot stergeau si-i curatau narile cu furtunelul. Un bb frumos, cu falcute si cu nasul in vant, cu narile mari, arata ca un boxeor care tocmai primise un pumn in fata… Cand a inceput sa planga s-a inrosit zdravan la fata, mai tarziu acasa am descoperit cat de repede trecea de la fata alba ca laptele la visiniu. A avut 4.100 Kg si 54 cm. Dimensiunile unui bb de o luna. Ora 19,40. Nu s-a uitat nimeni la ceas, am intrebat eu in timp ce ma cosea si-a estimat dr.
A urmat scoaterea placentei, eu am zis ca vreau sa vad cum arata, mi-a aratat-o (se-nvatase cu mine ca trebuia sa stiu tot ce misca pe acolo). M-a anesteziat si a trecut la cusut. M-a pufnit rasul. Avea un ac incovoiat si cam gros, parerea mea, si-o ata groasa si lungaaaaa. Arata ca croitorul cel lenes din poveste. M-a intrebat de ce rad, i-am zis ceva de genu: “Ce meserie aveti, sunteti si croitor…” a zambit si el. Binenteles ca am comentat ca-i gros acu, ca-i lunga ata si cam groasa… A zis ca asta are, dar ca merge si asa. Mi-a zis ca-i fir de se resoarbe. A mers ce-a mers, eu eram toata un zambet, el imi explica ca un barbat n-ar fi suportat prin ce trecem noi la nastere, si ca de-aia nici nu lasa barbatii sa asiste la nastere, ca nu poate avea si grija lor sa nu lesine… Pana ce am inceput sa simt acul…Hmmm, nu-mi mai placea. Mi-a explicat cum mi-a cusut el 2 straturi si asta-i ala mai sensibil… Oricum a cusut artistic. Asistentele stiau ca el ti-e dr. dupa cusatura. Si-am scapat si de-asta, si m-au dat afara la familie… Toata lumea ma astepta: mama, soacra, sotul binenteles, fratele cu sotia, nasa mea… Io fericita si mandra. Scapasem. Am declarat ca mai fac unul, si-ala o sa fie fata. Au zis ca-s nebuna. M-am tinut de promisiune, doar ca-i tot baiat. Eram asa entuziasmata, toata noaptea a urlat adrenalina in mine: ERAM MAMICA! Nu ma puteam da de pe o parte pe alta in pat, dar asa fericita, mai rar. Devenisem femeie, de-adevaratelea. A doua zi am mers sa-l vad… credeam ca o sa simt care e al meu. Am trecut pe langa multe patuturi unde erau cate 2, si mi-am zis in sinea mea… ce de gemeni… Am facut un tur si n-am realizat care-i puiul meu. Si-atunci am cerut ajutorul asistentei. Mi l-a aratat… trebuia sa ma prind, era cel mai mare. N-am simtit nimic. Nu m-a cutremurat nimic. L-am desfasat pe furis,ca mi-a zis sa-l las in pace… si i-am numarat degetelele. Era mare dar asa mic… Dar era al meu, si era cel mai frumos din lume. Statea in patut cu o fetita blonda, micuta dar asa delicate.. al meu se vedea ca-i baietoi. Mai tarziu am venit la alaptat, ni-i dadea in brate si gata, plecau. Se presupunea ca stim de acasa care-i treaba. Cand l-am pus prima oara la san m-au napadit emotiile. Si sentimentele materne. Era dulce foc. Trecem peste faptul ca eu n-aveam lapte, nu stiam sa-l cuplez, nici n-aveam la ce…, era greu de-mi amortea mana pana n-o mai simteam, si aveau niste scaune de lemn, incommode si daca n-ai fi avut probleme. Deci stateam toate in picioare, care pe unde puteam, si incercam sa-i trezim ca erau rupti de oboseala… Era o moasa care s-a si laudat odata ce masaj le-a facut ea de i-a adormit pe toti, plus ca ei oricum erau satui cand mergeam noi la ei. Deci frectie la picior de lemn. Am dat totusi peste o moasa tanara care a fost super draguta si m-a chemat or de cate ori se trezea piciul ca sa-l pun eu la san intai, si apoi ii dadea ea laptic completare. Ea m-a invatat cate ceva.
N-am povestit nimic despre cum i-am ales noi numele copilului. Pana in luna a 9-a nici un nume nu mi se parea suficient de frumos pt copilul meu. Ma oprisem la Mihai, dar sotul il asocia cu o amintire din viata mea si nu-i placea deloc, si la Adrian, dar nici asta nu-i era deloc pe plac. In schimb eu nu eram de accord cu Daniel, pt ca si pe el il chema tot asa… lipsa de inspiratie ziceam, si mai erau si alte motive, dar finalul a fost ca pe culoarele maternitatii m-a intrebat , inainte sa nasc care sa fie ordinea: Daniel Mihai sau Mihai Daniel. Eram asa speriata de ce avea sa mi se intample, ma gandeam ca daca mor macar sa-i puna numele care vrea el, si am zis : Daniel Mihai. Si-n ziua de azi eu il strig Mihai si el Daniel. N-am sa-l strig niciodata Daniel, si asta stie el sotul de ce, are legatura cu primele luni acasa dupa nastere.
Am stat 3 zile in spital, parca miercuri era cand am nascut, sambata mi-a facut externarea. N-am dormit deloc, stateam cu lumina aprinsa ca colcaiau gandacii, eram 7-8 in salon, toaleta era in capatul holului si acolo erau geamurile sparte si curent… Iarna, de. Am ajuns acasa racita cobza, dar ma uitam ca toate in salon erau mucioase. De ce oare?
Doctorul ginecolog a fost insa de milioane, il cheama ION IONUT ADRIAN, iar eu nu sunt o exceptie, asa se poarta el cu toate pacientele. Il cunosc de aproape 9 ani si nu m-a dezamagit niciodata. Datorita lui am ales acelasi spital si pentru a doua nastere.
Prima zi acasa m-a ingrozit. Nu stiam nici pampersul sa-l pun, Mihai plangea si eu n-aveam lapte destul, facusem deja rani la sani… Doctorita pediatra a venit dupa indelungi rugaminti si mi-a dictat o lista cu ce am voie si ce n-am voie sa mananc, a zis ca-i flamand bb si sa-i dau completare, sfaturi pt alaptat: lasa ca o sa ai lapte si-o sa alaptezi. Atat. I-am aratat sa avea un ochi lipit si-o secretie acolo, cica e ok. Dupa 4-5 zile am citit intamplator intr-o carte ca afectiunea se numeste: “ochi lipiciosi” ca se face ca urmare a contactului cu lichidul de la nastere, cand bb iese cu ochii deschisi si ca se trateaza cu antibiotic local. Am sunat la Maria Sa doctorita si prin telefon mi-a zis ce sa-i dau. In carte zicea ca trebuie tratat cat mai repede, trecusera destule zile pana am realizat eu… imi venea sa le strang de gat si pe alea din maternitate si pe doctorita. I-a trecut.
La trei luni a hotarat bb ca el nu mai vrea sa doarma… Si pana la 6 luni dormea 6 ore in 24 de ore. Si alea cu intreruperi. Eram zombi. Doar ca era vioi, radea, nu era marait. Mamicile se intreceau in sfaturi, una zicea ca eu nu vreau sa-l culc, alta ca sa-i dau medicamente sa doarma… Dar daca copilul era vioi si crestea frumos? Binenteles ca nu i-am dat nimic. N-a avut colici decat vreo 2 saptamani in sensul ca era o ora pe la 3 dimineata cand dadea un concert de vreo ora asa. Un copil vioi care a mers singur la 8 luni si 2 zile, (la 4 luni aproape mergea de-a busilea, la 6 putea sta in echilibru pe picioruse daca se juca ceva, fara sa fie sustinut) care a facut totul cu avans de 2 luni cel putin fata de varsta lui. Mi-amintesc ca intr-o noapte, cand era el mic mic, si eu obosita obosita, imi adormise in brate, eu il sorbeam din priviri, s-a trezit, m-a vazut, a zambit si-a adormit la loc. Sublim.
Mi-a daruit atata iubire, si are un suflet atat de bun… Ii doresc sa-i fie viata usoara, sa fie sanatos si norocos. Si-i multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit asa un copil.
Acum are 5 ani si 8 luni, este tot asa plin de energie ca atunci cand era bb mic, si este cel mai bun frate mai mare pe care si-l putea dori cineva. Face karate de 10 luni si este asa de serios si de ambitios… Sper sa fiu o mama pe masura lui. Si sa fie mandru de mine asa cum sunt eu de el, desi asta conteaza mai putin.
View this montage created at One True Media
My Montage 12/23/08

Un comentariu: