SCULPTORII DE DOVLECI

Pentru ca joaca de la Ada nu le-a fost de ajuns, azi au mai luat doi dovleci la sculptat. Asadar, cu temele facute s-au avantat fiecare cu ce are voie...




Si cum azi in oras am admirat o multime de dovleci, unul mai caraghios decat altul, Mihai ne-a uimit cu un dovleac mustacios.



Cristian si l-a pictat cu atentie pe al lui, apoi mi-a dat indicatii pe unde sa mai largesc, asa ca in final dovleacul lui a iesit tare vesel.




S-a facut poza de grup, apoi am stins lumina si ne-am minunat:





Daca vreti sa participati la concurs, mai este timp pana la miezul noptii. Succes!

TALENT

Adresa de contact: doinadamian@yahoo.com

Cum o fi sa ai o camera pictata asa?

CUM IMBATRANESC PARINTII

Joi seara urma sa ma rasfat cu un drum la CasaRetro. Nu-i bai, am ajuns. Doar ca un telefon m-a scos din lumea jucariilor si m-a adus de urgenta acasa. Cristian nu raspundea la usa de o jumatate de ora. Fusese lasat singur cat Marius a plecat sa-l ia acasa pe Mihai de la engleza. Pret de maxim 15 min. Regula casei spune ca atunci cand copiii raman in casa ei incuie usa si lasa cheia acolo pentru a putea iesi in caz ca se intampla ceva. Acum, cheia era in usa, doar ca dinauntru nu mai raspundea nimeni. Tot drumul m-am gandit ca nu-i nimic. Cristian probabil a adormit si sigur se va trezi cand va auzi galagie la usa. Nu simteam ca s-ar fi intamplat ceva. As fi simtit, nu?
Cand am ajuns acasa si-am realizat ca usa noastra nu poate fi sparta, copilul nu raspunde si noi nu putem ajunge la el, a inceput cosmarul. Marius era de mult disperat, o sonerie deja nu mai avea baterii, Mihai era acolo si era speriat... Nasul si inca doi vecini incercau sa ajute, dar dadeau neputinciosi din umeri. Pana la urma a venit cheia de la usa cealalta, cea blocata de dulapul de la dresing. Cand am vazut usa aia descuiata am inceput sa sper. Doar ca nici ea nu putea fi deschisa, in spate dulapul statea teapan, mult mai solid decat am crezut vreodata ca este. Barbatii s-au izbit in usa, au cioplit zidul cu ciocanul, eu il strigam prin gaura cheii pe Cristian, iar Mihai dadea cu piciorul spre usa, in ritmul in care loveau cei mari. Ar fi vrut s aajute si el, doar ca nimeni nu-l lasa... Pana la urma s-a facut o deschidere prin zid si usa intredeschisa, prin care l-am strecurat pe Mihai. A trecut printre haine si bucati de dulap si-a venit in fuga sa ne deschida usa de la intrare. A mai durat un pic pana cand s-a pus iar clanta, ca s-o putem deschide. Si-am navalit inauntru, cu sufletul gol, cu gandurile negre, diperati cum nu fusesem niciodata. Cristian dormea. Mihai l-a gasit, era in camera lui, invelit (!!!).Dormea. Atat de adancit in lumea viselor incat n-a auzit nimic din sonerii, strigate, lovituri de ciocan si tot vacarmul pe care-l facusem incercand sa intram. ERA BINE!
N-a inteles de ce eu plang, Mihai vorbeste de ceva rupt... imi tot repeta ca el nu doarme. Mi s-a parut cald, i-am dat un nurofen. Da, era racit. Da, mi s-a mai intamplat o data sa nu-l pot trezi (si-atunci mi-am amintit ca si tatal lui e uneori la fel de greu de trezit), dar niciodata nu mi-am inchipuit asa ceva. Ca sa nu mai zic ca la noi somnul de pranz nu mai exista de mult, ca nu doarme niciodata invelit si in nici un caz nu doarme in patul lui Mihai...
Mai tarziu, cand mutam hainele din dulap a venit la mine plangand. Ca nu vroia sa spargem usa. Si nici sa stricam dulapul. Ca lui acum ii e frica sa mai doarma, daca iar nu se mai poate trezi? Am linistit puiul. Am incercat sa sterg de pe fruntea lui Mihai ingrijorarea. Mie mutatul dulapului si curatarea urmelor mi-a facut bine, m-a ajutat sa ma calmez. Dar si acum cand imi privesc uneori baiatul, ochii mi se umplu de lacrimi. Ce m-as fi facut eu fara el?
Multumesc ca n-a fost nimic! Multumesc!

Avem acum doi eroi. Unul este nasul nostru, fara de care cred c-o luam razna, cel mai puternic dintre noi, cel care a reusit sa dovedeasca dulapul. Celalalt erou este Mihai, cel care, ridicat de adulti, s-a strecurat prin spartura si-a intrat in casa.

Si mai avem o poza, la care inca nu ma pot uita, dar care mai tarziu ne va aminti ce frica ne-a fost.

FINAL DE FESTIVAL

Ca-n fiecare an, fiecare piesa a fost o bucurie.
Este extraordinar cum reusesc sa atinga toate varstele cu fiecare piesa pe care o aduc pe scena.
Felicitari intregii echipe care se ocupa de Festival!
Sunt fericita ca am reusit sa fim acolo si anul acesta.

OSCAR SI TANTI ROZ

Cand am citit cartea ma gandeam intruna la Mihai. Ce-ar gandi el daca ar citi asa ceva? Am cautat cartea peste tot, o vroiam noua sa i-o pot face cadou. N-am gasit-o. Pana la urma m-am dat de trei ori peste cap si-am adus povestea acasa. I-am asezat-o pe birou si-am asteptat. N-a citit-o. Asa ca intr-o seara am inceput sa le-o citesc eu. Lui Cristian nu i-a placut. Lui Mihai da. Dar nu atat de mult incat s-o si termine...
De cand am citit Oscar si Tanti Roz, Eric-Emmanuel Schmitt a devenit unul din autorii mei de suflet. Am devorat tot ce-am gasit scris de el, cu speranta de-a regasi emotia si adevarul din Oscar. Nu mi-a placut tot. Ba chiar, pe ici pe colo am fost chiar dezamagita. Dar pentru povestea lui Oscar, il iubesc in continuare.
Piesa de la Teatrul Bulandra am vrut s-o vad de cand am citit cartea. dar nu s-a mai jucat. In fiecare saptamana am verificat site-ul teatrulul, sperand. Asa se face ca acum, cand in sfarsit s-a afisat ca se joaca iar, am fost printre primii care au sunat pentru rezervari. Am cumparat 2 bilete, fericita la gandul ca-i voi face cadou sotului meu o piesa de colectie. Doar ca el n-a putut veni. Asa ca m-am reintors la primul gand: Mihai.
Cum a fost piesa? EXTRAORDINARA! A fost mult mai frumoasa decat mi-am putut eu imagina. Atata suflet si-atata emotie... nici n-am crezut ca este posibil.
Mihai a fost delicios in timpul spectacolului. N-a lacrimat ca restul spectatorilor, mi-a zambit complice la fiecare copilarie, a ras, a suferit alaturi de Oscar si-a inteles, iar la final a aplaudat din tot sufletul. Inainte de spectacol l-am intrebat daca vrea sa cumparam flori. M-a refuzat, era primul lui spectacol de oameni mari si nu s-ar fi simtit in largul lui. Dar mi-a zis ca o sa-i aplaude daca o sa fie frumos. La finalul piesei si-ar fi dorit sa aiba flori. Si nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata aplaudand asa.
Nu mi-a spus nimic cand m-a vazut plangand, dar m-a luat de mana si m-a rugat sa mergem pe jos acasa. Si ne-am bucurat de tot ce ne-a iesit in cale, si mi-a povestit, incepand cu Oscar si terminand cu serialele de desene animate care i-au placut, si-am respirat toamna bucuresteana, si-am admirat "tot ce nu poate vedea din masina".
Mihai al meu.

CA SA NU NE PLICTISIM...

S-a lovit singur, pentru ca e foarte talentat.


E bine sa stiti ca, in caz de lovitura la cap, cel mai bine e sa mergeti cu copilul la doctor. Lui Cristian i s-au facut 2 radiografii, pentru a fi siguri ca osul e intact. Instructiunile de mai jos le stiam de pe net... dar mi s-a parut extraordinar ca le-am primit de la spital in aceasta forma, stiindu-se faptul ca un parinte speriat e posibil sa nu retina prea multe, iar caligrafia doctorilor este indescifrabila.



I s-a recomandat si gel de arnica. Rezolvat. Acum suntem cu ochii pe el.

Cat despre Mihai... la control doctorul nu s-a uitat nici acum la piciorul lui, de data asta n-a mai privit nici radiografia. Cica-l stia, asa ca i-a prelungit distractia ghipsata inca o saptamana. De ce? Ca asa zice el. Asta dupa ce la primul control, cel in urma caruia i s-a pus ghipsul, a privit doar radiografia si a zis: " N-are nimic! E in regula. Ii punem atela ghipsata o saptamana." Asa ca de data asta, ne-am urmat instinctul si am ascultat copilul si sempaiul:



Nu dati cu pietre, copilul e bine merci.

COCORII

Si-n fiecare zi sunt mai multi. Norocul nostru ca acum Mihai ii duce la scoala, si ca nu-i mai face uriasi, ci din ce in ce mai mici. Pacat ca n-am fotografiat cum arata ieri patul lui Cristian.
Am mai trecut prin asa ceva, doar ca atunci erau avioane, si alea ramaneau acasa. Oare ce urmeaza?