CAMPIONATUL MONDIAL DE ASHIHARA KARATE

Pentru noi acest Campionat a insemnat mult mai mult decat sport si performanta. A fost ultima caramida romaneasca, pragul inaintea plecarii in Italia. A fost locul unde au inceput si s-au sfarsit toate. Pentru prima oara in viata lui, Mihai a rabufnit la sala. Sala de karate, unde toate durerile si toate virozele dispareau, a fost de data asta locul unde s-au spart toate bubele. Pentru ca in Italia, Ashihara nu exista, pentru ca Mihai nu si-a dorit sa plece, si pentru ca Mihai iubea antrenamentele. A reactionat violent, organic, cu toata forta lui de copil emotiv. Si-a fost greu. Sa fiu sincera, m-am speriat ingrozitor. Am vorbit mult, am ascultat infinit mai mult. Si-am inteles. Si-am avut noroc de prieteni si de oameni buni si priceputi. Si-a trecut. Asa ca ultimele antrenamente pentru Mondiale au fost in regula, exceptand mici accidentari care m-au mai albit pe mine un pic. Si-a venit si ziua cea mare, am ajuns la timp, insotiti de o parte a familiei. Din momentul in care s-a imbracat in kimono, emotiile mele au scazut, in timp ce ale lui abia incepeau. A evoluat impecabil. Asa cum m-a obisnuit, pe suprafata de concurs a fost extraordinar. La finalul a 2 probe de concurs, a cucerit alaturi de echipa din anul acesta, medalia de bronz la kata sincron. Nu a mai suferit ca altadata ca nu a cucerit cupa. A trecut peste, si-a zambit, si s-a jucat, si s-a bucurat de toti prietenii care au venit sa-i vada si sa-i sustina. S-a bucurat de aceasta zi in fiecare moment, fara sa se gandeasca la ziua urmatoare cand urma sa ne luam zborul spre o tara nedorita si plina de necunoscute. A savurat tot, si-a revazut si prietenii din tara pe care-i intalneste doar la campionate sau in cantonamente. Si-apoi, cand s-a inserat bine, a acceptat sa plecam. Si-a mai primit un cadou, pe Relu. Care a venit special pentru ei sa-si ia ramas bun. Inca o data. Si-au fost fericiti iar, savurand fiecare clipa. Cat pentru 3 ani.