HAPPY DAYS

Mihai oferindu-se sa ma ajute. Cristian dandu-mi un pupic. Atat de diferiti si atat de minunati in individualitatea lor. Cristian desenand din proprie initiativa. Mihai cautand perfectiunea in desenarea unui pumn. Rasul lor, in hohote sanatoase, nestavilite. Chicotelile nocturne, soaptele secrete in spatele unor ziduri de carton. Certurile lor terminate firesc, cu joaca. Mihai intelegand, mai bine ca noi, mesajul unui film. Mihai contrazicand, capos pana la lacrimi. Mihai pe care-l pot pupa fara sa ma aplec... Mihai luandu-ma in brate, cu drag, ca pe un copil. Cristian luptandu-se cu succesul lui Mihai. Cristian adoptand concepte matematice de parca le stia de cand s-a nascut. Momentul cand, intr-un grup strain, s-a departat de fratele lui, s-a asezat in primul rand si a ridicat mana. Cristian povestind, inventand, visand. Cristian jucand tenis. Mihai antrenandu-se si dand frau liber tuturor temerilor si ambitiilor. Mihai in echipa de baschet a scolii. Mihai scriindu-si numele in japoneza. Mihai depasindu-se fizic in fiecare zi. Si pe fundal, scoala ca o constanta de liniste si de incredere, cu profesori admirati si deveniti model, cu prietenii frumoase. Iar acasa au inflorit, pentru a treia oara, ciresii.

MARTIE

NU NOUA TREBUIE SA NE FIE FRICA

Cand am vazut inregistrarea am avut un sentiment de deja-vu. Doar ca aici limbajul era pe bune, fara diplomatie, fara lucraturi. Direct. Clasa 0... Nu e vorba de cadou. E vorba de atitudine. De faptul ca, stiind ca are acces la copilul tau, te are la mana. Cand incepe scoala, totul se schimba. De la programul copilului, la timpul si viata intregii familii. O aflam pe rand, incepand cu prima zi de scoala. Intrarea in sistem nu se intampla la gradinita, acolo e doar o incalzire usoara. Indiferent cat e de buna invatatoarea, scoala inseamna teme si responsabilitati. De talentul invatatoarei depinde cat de usor accepta copilul noul lui drum. Orice i-ar spune parintele acasa, oricati prieteni ar avea in clasa, de omul de la catedra depinde totul. Un profesor trebuie sa fie un om cu vocatie, sa iubeasca copiii si sa stie sa transmita nu doar materie, ci si principii de viata. Nu este o meserie usoara, si nu, nu o poate face oricine. Dna. aceasta nu a inteles care e rolul ei in scoala. Si, din punct de vedere moral, locul ei nu e acolo. E adevarat, parintilor le e frica sa reactioneze. La mijloc e copilul. Dar ce vina are copilul tau sa il dai pe mana unui astfel de om?

RAZLETE

Eu citesc Momo, Mihai continua cu aventurile cavalerilor Pardaillan, iar Cristi se lupta cu Cartea Junglei. La aikido Mihai face rostogolirile la fel ca sensei. Acum e momentul cubului Rubik pentru ei. A devenit pasiune, fac ce fac si iar iau cubul. Acum Mihai il face singur, pleaca cu el la scoala si ii invata si pe altii, nu doar pe Cristi. Am gasit pe net 2 site-uri cu lectii de matematica, pentru amandoi. Pentru Cristian intram pe www.lectiidematematica.ro, un site unde se pot vedea gratis explicatii la diferite probleme de matematica pentru clasele I-IV. Lectiademate.ro este site-ul pentru Mihai, are si teste la finalul lectiilor si Mihai il urmareste si rezolva cu placere, in timp ce eu bifez cum i se sedimenteaza cunostintele, rasufland usurata. Si m-am lamurit ca manualele de mate pentru clasele V-VIII se pot inlocui cu succes cu culegerile Clubului matematicienilor. Culegerea de clasa a V-a este foarte buna, o recomand din toata inima. Rar mi-a fost dat, de cand au inceput copiii scoala, sa fiu asa multumita de un manual sau culegere... Scoala de aici e faina in continuare. Proful preferat ramane cel de engleza. Si totusi el e cel care le da cele mai multe teme acasa, din cate vad eu. Iar Cristian citeste in engleza carti pe care le citea Mihai anul trecut. Mihai joaca mult mai bine ca mine tenis, iar Cristian a inceput sa serveasca frumos si e tare mandru de asta. Amandoi pot alerga de dimineata pana seara, fara sa oboseasca. Mihai mai mult, e adevarat, dar nici cu Cristi nu mi-e rusine. Marius le poate face fata, se joaca si alearga cot la cot cu ei. Eu mi-am pierdut pe undeva placerea jocului, dar ma bucur si ma incarc cu bucuria lor.

FLORENTA

FLORENCE, FIRENZE... Am pornit spre Florenta cu gandul la Michelangelo. Si la Leonardo da Vinci, dar Michelangelo este flebetea noastra, a mea si a lui Marius, si am incercat sa ii molipsim si pe copii. Am gasit un oras tanar, in ciuda istoriei impregnate in ziduri, cu parculete populate de ratuste cu pui, broaste testoase si pasari cu piciorange. Cu biciclete impodobite cu flori, plimband femei frumoase si tinere, indiferent de varsta. Multi turisti, dar pasnici, oameni interesanti, veniti sa vada, nu sa etaleze, cu chipuri senine si relaxate, purtand dupa ei copii, mici si foarte mici, si multi, dar neratand nici un obiectiv, pentru ca unii dintre pici puteau vedea si intelege, in timp ce ceilalti dormeau sau se jucau agatati in spatele sau in bratele parintilor. Am mers prin Florenta pe jos, de la hotel in Centrul Istoric si inapoi, si mi s-a parut un oras mic si aerisit, verde si primitor. Am descoperit apoi, luand intr-o zi un autobuz, ca e mare si intortocheat, si ca in el lucreaza multi romani. M-am simtit in siguranta pe strazi, ceea ce nu e putin lucru. Mi-a placut aerul boem si oamenii printre care treceam. Sibiul lor, cum a zis Marius. Am simtit ca in Florenta as putea sa traiesc. M-a impresionat Domul si mi-a placut Casa lui Michelangelo. L-am admirat pe David, si-am aflat povestea lui. Am vanat insemnele familiei de Medici, am vazut picturi celebre, sculpturi impresionante si-am vazut opere neterminate, ramase captive in blocul de marmura, dar parca cu atat mai frumoase, dezvaluind inceputul, ideea, si lasand sa se intrevada opera. Michelangelo a fost cu noi la fiecare pas. L-am urmarit si studiat atat de tare, incat i-am gasit si defecte. Mihai a ramas insa avocatul lui pana la capat. Am urcat si in Clopotnita Domului, dar si in Cupola, sute de trepte, un efort fizic considerabil (doar pentru 3 dintre noi, Mihai a fost dezamagit ca-l tineam din ascensiune), in mars intins, pe trepte abrupte, rasucite, inguste si multe, dar am putut admirat Florenta in intregime, trecut si prezent, oras lasat dominat de inaltimile cladirilor istorice. Mi-au placut acoperisurile transformate in gradini si imaginea de intreg a orasului. Nu mi-au placut in schimb picturile de pe Cupola. Mi s-au parut hidoase si obscene, nu stiu cum au fost acceptate si lasate asa atatia amar de ani, dar cine-s eu sa comentez actul artistic... Pentru ca Florenta este o lectie de istorie si o lectie de arta. Merita vazuta, respirata, cucerita.

MOMO

Cand am auzit prima oara de Momo (Michael Ende), eram deja femeie cu doi copii acasa. Era atat de entuziasmata cea care povestea, incat am zis ca neaparat trebuie sa citesc si eu. Si-am facut rost de carte si-am citit-o ... cam jumatate. Nu-mi mai amintesc ce m-a oprit. Mi s-a parut greoaie, era plina de simboluri, dar nu pot spune ca nu-mi placea. Am amanat-o. Acum o am pe tableta, alaturi de multe alte carti, unele pentru mine, altele pentru copii, carti cum ar fi Winnetou, pe care le am si in varianta clasica, in tara, si carti pe care le-am cautat si nu le-am gasit reeditate, cum ar fi cartile Cavalerilor Pardaillan (din care am aici 2, prima si una mai de prin mijloc, una cumparata si una primita). Cand am facut biblioteca virtuala, m-am gandit ca Winnetou l-ar putea prinde pe Cristi, iar Cavalerii pe Mihai. Cristi insa, care stie de la Mihai ca Winnetou e carte serioasa, cu multe volume, n-a vrut cu nici un chip sa incerce. Mihai insa, ramas fara carte intr-o zi, a zis ca vrea sa isi aleaga ceva de citit de pe tableta. Eu, Pardaillan in sus, Pardaillan in jos... El nu, ca sa-l las pe el sa isi aleaga. Si ce credeti ca a ales? Momo. L-am lasat, crezand ca va ceda singur. A citit-o pe nerasuflate si i-a placut tare mult. Imi povestea din ea si ma uitam la el cum se pliaza pe el povestea. Si n-ar fi trebuit sa fiu asa uimita, mai vazusem asta cand i-am dus la Micul Print, la Teatrul Ion Creanga, si povestea ne atinsese pe fiecare diferit, pe cand Cristi avea 3-4 ani. Trebuie neaparat sa citesc si eu Momo. Doar ca acum nu mai apuc tableta. Mihai a dat de gustul Cavalerilor Pardaillan (si sunt tare incantata de asta), e la a doua deja, dar sunt 10 carti cu toate. Poate cand ajunge la cea pe care o avem carte, pentru ca inca alege hartia in locul ebook-ului. Stiti ce mi-a zis? "Mami, cand o sa citesti Momo, daca e ceva ce nu intelegi, citeste-o ca si cum ai avea varsta mea." Multumesc, Maria!

PRIMAVARA FARA SFARSIT

Ne-am luat cozonacii facuti croissante, ouale si restul bagajelor si am plecat la munte. Acel munte unde trebuia sa ajungem asta iarna, daca ar fi avut zapada, desi acum ne indoim ca am fi putut razbi pe drum inzapezit. Am plecat din plina vara intr-o splendida primavara, cu copacii in floare si explozie de verde crud. Si-acum stiu ca daca vrei, poti trai o primavara continua, totul e sa traversezi Pamantul in directia care trebuie. Serpuind printre dealuri si munti stancosi, am respirat padurea tanara si-am privit uimiti la crestele inca pline de zapada din inaltimi. Vazuta printre copacii infloriti, intr-un soare care a alungat toate previziunile meteo, zapada de pe varfuri parea ireala. A fost o vacanta tihnita, fara tinte prea clare, cu popasuri pentru tropait prin padure si pentru sufletul meu fotografic. Copiilor le-a fost de ajuns padurea. N-ar mai fi plecat de acolo. S-au luptat, s-au tavalit, s-au bucurat de toate betele, conurile si copacii padurii, si iar ma intreb, de ce sa lasi copiii acasa cand pleci in vacanta? Ce jocuri pe calculator, ce tablete... dati-le copiilor liber intr-o padure si joaca isi va recapata valenta ei naturala, instinctuala, cu chiote si tropait neobosit, cu sprinturi si rostogoliri. Dati-le copiilor sansa sa fie copii. Mai tarziu, oricat si-ar dori sa faca asta, nu va mai fi la fel. Un con infasurat intr-o hartie a fost perfect ca minge de fotbal, iar bancile de la locul de joaca numai bune de porti. Aceeasi minge nesaltareata dar zburatoare a rezistat si la meciul din padure, reusind sa duca un intreg campionat de rasete si energie. Am vizitat Pescoconstanta, Rivisondoli si Roccaraso, localitati celebre iarna, acum aproape pustii. Au zarit o stanca printre cladirile aglomerate pe o strada veche, si-au escaladat-o toata, cu bucurie, nu ca sa vada privelistea, ca noi, ci ca sa o cucereasca. Am asteptat ca orasele sa se trezeasca, sa putem intra in biserica mare din Rivisondoli, cea cu vitralii schitate si turnul intr-un nor de randunici. Am adulmecat mirosul unei placinte cu mere, si-am gasit doar gustari de cafea si niste pizza. Asa ca am lasat in urma civilizatia amortita, am traversat un camp galben de flori de camp, si ne-am adapostit de soare intr-o padure, pe un covor de conuri, langa o partie verde, strajuita de pomi infloriti. La intoarcere am gasit o cascada stancoasa, pe care au lansat suvoi de frunze uscate, au aruncat si salvat bete, si n-au lasat nici un bolovan neexplorat. Iar langa hotel, pe unul din drumurile marcate pentru drumetii, am descoperit un loc urias amenajat pentru picnicuri, langa o bisericuta mica, inconjurat de padure. Alaturi, un loc de casa cu poarta deschisa. In rest doar noi, haladuind printre copaci si flori, incarcati cu bete de toate marimile, cantand la codite de papadii sau incercand sa ascultam tulpinile de traista ciobanului.