EU SI CU MINE

M-am inhamat din nou la mese intinse. Trebuie, vin oameni faini, nu pot spune nu. Timp e, nu ca alte dati. Dar sunt singura. Atat de singura ca nu mai simt placerea bucataritului, toate imi ies pe dos, si-mi vine sa ies si sa sparg, si sa tip... Uitasem. E tare rau sa fi singur cu cineva in casa. Si-n noapte, cand cel mic face un pic de febra, si lumea o ia razna de tot, ca ce poate fi mai rau decat sa ai copilul bolnav, intr-o tara straina... ai vrea sa dormi dar nu mai poti de griji. El e treaz, dar nu-i cu mine... Dimineata cand au mijit zorile, m-a trezit Mihai. Visase ca-l chemasem la un film cu dragoni. Cine sa mai doarma? Mi-am luat inima in dinti si-am zis ca nu-i nimic, voi termina mai repede totul, si o sa am si eu timp sa respir inainte sa vina musafirii. Dar in bucataria mea doarme Mihai... S-a cuibarit aici cand l-am trimis la culcare. Probabil a asteptat sa-i pun film pana a adormit. Asa ca, daca tot merge netul, mi-am tradus instructiunile de la gelatina cu google-ul si acum imi vars oful aici. Si-mi vin idei de evadare. PS: Sunt bine, a trecut. In seara asta am ras mult. Cu adevarat, oameni faini!

MIHAI ARE 10 ANI

Ziua lui a fost altfel anul acesta. Si-ar fi dorit sa fie ca de obicei, mi-a spus-o incet, intr-o seara. Cu frica sa nu ma supar, stiind ca asta a fost tot ce s-a putut atunci. Ultimul an a fost pentru el o revolutie continua. A schimbat scoala de 2 ori, a participat la un Campionat National si unul Mondial, iar din primavara a trait cu frica ca vom pleca totusi in Italia. A purtat aparat dentar. A trebuit sa aleaga ce ia cu el in alta tara. A trebuit sa renunte la stilul lui de karate... Sunt evenimente care ar cocosa si un om mare. Anul acesta Mihai s-a razvratit. In felul lui sensibil si introvertit. Nu voi uita niciodata cum a reactionat cand a aflat ca in Italia nu va avea Ashihara Karate. Nu voi uita nici antrenamentele pentru Campionatul Mondial... A fost un an greu. Momentul cand am realizat ca nu stiu si nu pot sa-mi ajut copilul a fost cel mai greu din viata mea. Dar am avut noroc de Oameni. Si am mers mai departe. Mihai este un copil extraordinar. Iese in evidenta oriunde s-ar afla. Inca se mai strecoara printre teme, inca nu-si face ordine in ghiozdan. Dar se descurca de minune la scoala, printre colegi si profesori noi, in alta limba. Toata lumea il iubeste si il apreciaza. Inca nu saluta, si cand o face nu prea il auzi, dar odata ce-l cunosti mai bine nici nu mai conteaza asta. Eu sunt foarte mandra de el. Mereu am fost. Doar ca acum ii arat asta mai des ca inainte. A reusit sa invinga emotiile si presiunile anului trecut si priveste zambitor catre anul acesta. Pare a fi un an bun de copilarit. La multi ani, Copil frumos si bun! Mi-a fost greu sa scriu postul asta. Dar in fiecare zi e ziua ta. Sa nu uiti asta niciodata!

VIATA CA O POVESTE

Pe noi ne mai viziteaza cand si cand Peter Pan. L-am zarit intr-o seara pe perete, si m-am grabit sa-l fotografiez, sa nu creada lumea ca am luat-o razna...

Si pentru ca ne plac povestile, uneori parem si noi desprinsi dintr-o poveste.

CE MAI FACEM

Mihai deseneaza dupa model atat de frumos... ca nu-nteleg cum de nu-i place lui sa deseneze.

Eu fac cate o tura de dulceata. De fapt, se face singura. Am o craticioara cu fundul gros, pun in ea cubulete de fructe si zahar (cantitatile clasice, o farfurie adanca cu varf de fructe si un kg de zahar), apoi le las in pace la foc mic, pana cand incepe sa faca spuma. Ies 2-3 borcane. M-am jucat cu mandarine in coaja, cu portocale, iar ultima serie e doar din mandarine. Nici nu trebuie lasate peste noapte cu zahar, isi lasa zeama de cand le tai.

Pe pervaz am minunile facute de copii la scoala, le dam de colo colo zilnic, cand deschidem fereastra, dar am grija sa fie aliniate apoi la loc, pentru ca ma fac sa ma trezesc zambind dimineata.

Ieri am redeschid atelierul de joaca. Si cel mai mult m-am jucat eu... In seara asta am fost la circ. Poate ca nu a fost cel mai frumos spectacol vazut de noi, dar a avut cateva numere impresionante prin forta si gratie. Cand ne-am intors, Mihai si-a facut katasurile. Asa a simtit el. Asa simteam si eu cand stateam pe bancuta la el la sala... Afara suiera un vant dusmanos. Acelasi vant care azi ne-a oprit din joaca in parc. Am vazut cum se face pizza la cuptor cu lemne, si ne-am convins ca Mihai mananca pizza cu orice daca are ceapa, asa cum pentru Cristi daca se murdareste pe maini nu mai conteaza nici cu ce-i facuta pizza, nici cat ii e de foame.

ADAPTAREA

Traiesc de o luna jumatate intr-o tara noua si inca imi caut locul.
Imi lipsesc cel mai mult trotuarele. Simbol al libertatii mele de pieton (declarat pe viata - si daca ati vedea cum se conduce aici mi-ati da dreptate).
Imi lipseste si netul, asa cum eram invatata cu el, rapid si la indemana. Acum e pasare rara, cand ai abonament poate oricand sa cada conexiunea, iar cu cartela... misca doar noaptea. A devenit pentru mine ca o gura de aer. Ma reasez in matca mea cand mi se deschide mailul. Cateodata mai pot trimite si cate o poza. Cele mai valoroase sunt pozele cu literele lui Cristi, litere care pleaca asa, in calatorie virtuala, spre doamna invatatoare. Cand se incarca cate o imagine si pe blog, e deja sarbatoare.
Apoi limbile straine. Am inceput cu engleza. Ma trezeam discutand cand fluent, cand poticnit, dar spre uimirea mea eram inteleasa si intelegeam. Apoi m-a coplesit italiana, intai cu produsele care trebuiau identificate la magazin (nu-i atat de simplu cum pare, au cu totul alte produse, incepand cu faina si culminand cu soiurile de branza), apoi cu discutiile lungi cu gazda noastra, care s-a dovedit a fi o nemaipomenita profesoara de italiana pentru noi. Finalul? Ma trezeam ca mi se poticnesc gandurile incercand sa se traduca in italiana. Si de unde initial, cand dadeam mai tare din maini imi venea sa spun frumos si clar, cu toate cuvintele, in engleza, in timp cuvintele englezesti s-au retras rusinate si neintelese si parca acum nu mai vor sa iasa la lumina. Asa ca am luat o pauza sa-mi revin, sa mi se reaseze bruma de limbi straine fiecare la locul ei, iar gandurile sa-mi zburde netulburate in minunata mea limba materna.
Bucataria. Locul meu de joaca. Ei bine, aici s-a transformat intr-un camp de batalie. Am facut clatite cu o faina bio care inca mai cred ca e un fel de gris... Am facut maioneza cu ulei de masline... alt gust, alta consistenta in final. Ciorba cu bors la plic... Am un cuptor electric pe care-l folosesc intuitiv. Mi-a iesit painea si-am crezut ca pot face si cozonaci. La cozonac m-am trezit ca faina de paine nu-i buna pentru cozonaci, si am ajustat totul din memorie, sa iasa asa cum stiam eu ca trebuie sa iasa coca... Acum stiu, faina aceea devine mai consistenta in coca dupa framantare. Am aflat-o dupa ce am ajustat-o la eclere. Care uimitor, pana la urma au iesit. Si cozonacii au iesit. Si ochii mei au iesit...
Am facut sarmale cu varza lor (aceea din care nu poti face nici salata), oparita un pic si spunand rugacini la fiecare noua impaturire. Si numai gandul ca piciul nu mananca decat carnea aleasa bine de varza m-a oprit sa nu arunc totul intr-o varza a la Cluj. Dar au iesit bune pana la urma, de unde increderea ca exista si un Dumnezeu al bucatarilor incapatanati.
Am facut si tort cu crema de cioco care-mi iesea cea mai buna. Era sa nu iasa deloc... Am facut pizza si in tava inventata din folie de aluminiu, placinta de branza in forma de cozonac. Pizza mi-a iesit minunata cand am facut pentru noi, si aproape un dezastru cand am avut musafiri. Culmea, placinta de branza a fost buna.
Azi am facut o rulada. O adevarata aventura, nici nu vreau sa imi amintesc. In final am acoperit toate crapaturile cu cioco, si-a iesit un succes.
Asadar, privind prin geamul bucatariei viata mea cea noua, incep sa cred ca ma adaptez. Si ca sa conving, o sa pun dovada cateva poze reusite ale unor lupte incrancenate.

MARY POPPINS

Suntem in plina etapa Mary Poppins. Paaa, Peter Pan! Zburam cu umbrela acum... Si cantam!

PERLE

- Mami, uite, vezi... aici nu trebuie sa mai citesc. Pentru ca aici nu este nici un desen.
Ma uit mai bine si intr-un final inteleg. Era ultima pagina din carte, cu scris, binenteles, iar pe pagina din dreapta, nimic. Nici scris, nici desen.
- Povestea continua si aici, trebuie sa citesti. Nu vrei sa afli finalul?
- Ai ma mami... Bine...
Cristian si prima lui carte citita toata