Fetele? Frumoase tare. Doua dintre ele imi pareau a fi surori, n-am recunoscut toti adultii, dar pe copii ii stiam. Sincera sa fiu nu stiu cand a trecut o ora si-a trebuit sa fug inapoi la familionul lasat injumatatit. Dar mi-a placut. Si lui Cristian i-a placut, desi poate nu s-a vazut. S-a aprovizionat cu pietre (aducem data viitoare altele, parol) iar una din semintele copacului din gradina de la Cafe Verde a ajuns cu bine si-a fost depusa cu mare grija pe pamant in parcul Tineretului.
Pe lungul si prafuitul drum spre metrou am incercat sa-mi aduc aminte de ce m-am apucat eu de bloguit. E adevarat, baietii mei nu vor avea ca Irina insemnari asa faine despre copilaria lor mica, despre emotiile si bucuriile aduse familiei si despre primele lor reusite. Dar am vrut sa notez undeva ce simt crescandu-i, sa pastrez (mai mult pentru mine, e adevarat) toate micile bucurii care-mi dau aripi si pe care altfel poate le-as mai uita. A fost intradevar si o modalitate de-a povesti doar o data multor prieteni interesati de ei, ce mai fac si cum cresc. Acum, cand ma intreaba de ei, gasesc mai multe amanunte aici decat le-as putea oferi eu intr-o discutie telefonica. Si nici eu nu-i mai inebunesc cu toate amanuntele pe unii care poate intreaba saracii doar de politete. Cine vrea sa stie, citeste pe aici.
Blogul meu n-a fost de la inceput public. Dar dupa ce s-au strans mai multe postari am realizat ca n-are nimeni rabdare sa citeasca tot. Si-atunci am prins curaj. Plus ca asa pot trimite mai usor celor interesati diverse informatii adunate si filtrate, de pe net.
Si da, a fost si-o modalitate de-a le da copiilor mei posibilitatea sa ma cunoasca si altfel, peste mai multi ani cand vor citi cu alti ochi aceste randuri.
Hai ca ma afund in butoiul cu melancolie.
Pun aici cateva pozici de la Verde Cafe:
