MECIUL

A intrat pe terenul de baschet si s-a asezat langa gard. Doi baieti mari, probabil in anul 2-3 de facultate, prietena lor si cativa pusti, incepusera deja un meci. Pareau sa se stie unii cu altii, oricum, diferenta de varsta nu punea probleme, cei mari exersau mai mult avand grija sa joace toti. Ma uitam la Mihai cum statea; calm, nici un semn de nerabdare, nici un pas spre ei. Fara urma de frustrare, doar prezenta lui acolo spunea ca vrea sa intre. Dupa un timp l-au introdus, ca un firesc al locului, in joc. Retinut la inceput, cu pase precise si fara sa-si piarda firea, Mihai s-a asezat spre aparare, asa cum ii e obiceiul in jocurile de grup. Recupera fara sa forteze, ducea mingea spre cos, apoi pasa. Curat, fara greseala, de parca se stiau de cand lumea. Jocul s-a incins, fazele au devenit rapide, cei mari jucau frumos si de drag. Mihai a inceput sa tasneasca si sa arunce la cos. Nici nu se mai vedea ca abia le ajungea la umar celor mari. Si-au inceput sa se mire. Si sa-l felicite. Frumos, tasnind ca o sageata, riscand calculat. Il priveam de pe o banca de alaturi inmarmurita. Cata frumusete si cata eleganta in copilul acesta. Ce flacara e in el. Cat de finut si de puternic poate fi.

HAPPY DAYS

Mihai oferindu-se sa ma ajute. Cristian dandu-mi un pupic. Atat de diferiti si atat de minunati in individualitatea lor. Cristian desenand din proprie initiativa. Mihai cautand perfectiunea in desenarea unui pumn. Rasul lor, in hohote sanatoase, nestavilite. Chicotelile nocturne, soaptele secrete in spatele unor ziduri de carton. Certurile lor terminate firesc, cu joaca. Mihai intelegand, mai bine ca noi, mesajul unui film. Mihai contrazicand, capos pana la lacrimi. Mihai pe care-l pot pupa fara sa ma aplec... Mihai luandu-ma in brate, cu drag, ca pe un copil. Cristian luptandu-se cu succesul lui Mihai. Cristian adoptand concepte matematice de parca le stia de cand s-a nascut. Momentul cand, intr-un grup strain, s-a departat de fratele lui, s-a asezat in primul rand si a ridicat mana. Cristian povestind, inventand, visand. Cristian jucand tenis. Mihai antrenandu-se si dand frau liber tuturor temerilor si ambitiilor. Mihai in echipa de baschet a scolii. Mihai scriindu-si numele in japoneza. Mihai depasindu-se fizic in fiecare zi. Si pe fundal, scoala ca o constanta de liniste si de incredere, cu profesori admirati si deveniti model, cu prietenii frumoase. Iar acasa au inflorit, pentru a treia oara, ciresii.

MARTIE

NU NOUA TREBUIE SA NE FIE FRICA

Cand am vazut inregistrarea am avut un sentiment de deja-vu. Doar ca aici limbajul era pe bune, fara diplomatie, fara lucraturi. Direct. Clasa 0... Nu e vorba de cadou. E vorba de atitudine. De faptul ca, stiind ca are acces la copilul tau, te are la mana. Cand incepe scoala, totul se schimba. De la programul copilului, la timpul si viata intregii familii. O aflam pe rand, incepand cu prima zi de scoala. Intrarea in sistem nu se intampla la gradinita, acolo e doar o incalzire usoara. Indiferent cat e de buna invatatoarea, scoala inseamna teme si responsabilitati. De talentul invatatoarei depinde cat de usor accepta copilul noul lui drum. Orice i-ar spune parintele acasa, oricati prieteni ar avea in clasa, de omul de la catedra depinde totul. Un profesor trebuie sa fie un om cu vocatie, sa iubeasca copiii si sa stie sa transmita nu doar materie, ci si principii de viata. Nu este o meserie usoara, si nu, nu o poate face oricine. Dna. aceasta nu a inteles care e rolul ei in scoala. Si, din punct de vedere moral, locul ei nu e acolo. E adevarat, parintilor le e frica sa reactioneze. La mijloc e copilul. Dar ce vina are copilul tau sa il dai pe mana unui astfel de om?

RAZLETE

Eu citesc Momo, Mihai continua cu aventurile cavalerilor Pardaillan, iar Cristi se lupta cu Cartea Junglei. La aikido Mihai face rostogolirile la fel ca sensei. Acum e momentul cubului Rubik pentru ei. A devenit pasiune, fac ce fac si iar iau cubul. Acum Mihai il face singur, pleaca cu el la scoala si ii invata si pe altii, nu doar pe Cristi. Am gasit pe net 2 site-uri cu lectii de matematica, pentru amandoi. Pentru Cristian intram pe www.lectiidematematica.ro, un site unde se pot vedea gratis explicatii la diferite probleme de matematica pentru clasele I-IV. Lectiademate.ro este site-ul pentru Mihai, are si teste la finalul lectiilor si Mihai il urmareste si rezolva cu placere, in timp ce eu bifez cum i se sedimenteaza cunostintele, rasufland usurata. Si m-am lamurit ca manualele de mate pentru clasele V-VIII se pot inlocui cu succes cu culegerile Clubului matematicienilor. Culegerea de clasa a V-a este foarte buna, o recomand din toata inima. Rar mi-a fost dat, de cand au inceput copiii scoala, sa fiu asa multumita de un manual sau culegere... Scoala de aici e faina in continuare. Proful preferat ramane cel de engleza. Si totusi el e cel care le da cele mai multe teme acasa, din cate vad eu. Iar Cristian citeste in engleza carti pe care le citea Mihai anul trecut. Mihai joaca mult mai bine ca mine tenis, iar Cristian a inceput sa serveasca frumos si e tare mandru de asta. Amandoi pot alerga de dimineata pana seara, fara sa oboseasca. Mihai mai mult, e adevarat, dar nici cu Cristi nu mi-e rusine. Marius le poate face fata, se joaca si alearga cot la cot cu ei. Eu mi-am pierdut pe undeva placerea jocului, dar ma bucur si ma incarc cu bucuria lor.

FLORENTA

FLORENCE, FIRENZE... Am pornit spre Florenta cu gandul la Michelangelo. Si la Leonardo da Vinci, dar Michelangelo este flebetea noastra, a mea si a lui Marius, si am incercat sa ii molipsim si pe copii. Am gasit un oras tanar, in ciuda istoriei impregnate in ziduri, cu parculete populate de ratuste cu pui, broaste testoase si pasari cu piciorange. Cu biciclete impodobite cu flori, plimband femei frumoase si tinere, indiferent de varsta. Multi turisti, dar pasnici, oameni interesanti, veniti sa vada, nu sa etaleze, cu chipuri senine si relaxate, purtand dupa ei copii, mici si foarte mici, si multi, dar neratand nici un obiectiv, pentru ca unii dintre pici puteau vedea si intelege, in timp ce ceilalti dormeau sau se jucau agatati in spatele sau in bratele parintilor. Am mers prin Florenta pe jos, de la hotel in Centrul Istoric si inapoi, si mi s-a parut un oras mic si aerisit, verde si primitor. Am descoperit apoi, luand intr-o zi un autobuz, ca e mare si intortocheat, si ca in el lucreaza multi romani. M-am simtit in siguranta pe strazi, ceea ce nu e putin lucru. Mi-a placut aerul boem si oamenii printre care treceam. Sibiul lor, cum a zis Marius. Am simtit ca in Florenta as putea sa traiesc. M-a impresionat Domul si mi-a placut Casa lui Michelangelo. L-am admirat pe David, si-am aflat povestea lui. Am vanat insemnele familiei de Medici, am vazut picturi celebre, sculpturi impresionante si-am vazut opere neterminate, ramase captive in blocul de marmura, dar parca cu atat mai frumoase, dezvaluind inceputul, ideea, si lasand sa se intrevada opera. Michelangelo a fost cu noi la fiecare pas. L-am urmarit si studiat atat de tare, incat i-am gasit si defecte. Mihai a ramas insa avocatul lui pana la capat. Am urcat si in Clopotnita Domului, dar si in Cupola, sute de trepte, un efort fizic considerabil (doar pentru 3 dintre noi, Mihai a fost dezamagit ca-l tineam din ascensiune), in mars intins, pe trepte abrupte, rasucite, inguste si multe, dar am putut admirat Florenta in intregime, trecut si prezent, oras lasat dominat de inaltimile cladirilor istorice. Mi-au placut acoperisurile transformate in gradini si imaginea de intreg a orasului. Nu mi-au placut in schimb picturile de pe Cupola. Mi s-au parut hidoase si obscene, nu stiu cum au fost acceptate si lasate asa atatia amar de ani, dar cine-s eu sa comentez actul artistic... Pentru ca Florenta este o lectie de istorie si o lectie de arta. Merita vazuta, respirata, cucerita.

MOMO

Cand am auzit prima oara de Momo (Michael Ende), eram deja femeie cu doi copii acasa. Era atat de entuziasmata cea care povestea, incat am zis ca neaparat trebuie sa citesc si eu. Si-am facut rost de carte si-am citit-o ... cam jumatate. Nu-mi mai amintesc ce m-a oprit. Mi s-a parut greoaie, era plina de simboluri, dar nu pot spune ca nu-mi placea. Am amanat-o. Acum o am pe tableta, alaturi de multe alte carti, unele pentru mine, altele pentru copii, carti cum ar fi Winnetou, pe care le am si in varianta clasica, in tara, si carti pe care le-am cautat si nu le-am gasit reeditate, cum ar fi cartile Cavalerilor Pardaillan (din care am aici 2, prima si una mai de prin mijloc, una cumparata si una primita). Cand am facut biblioteca virtuala, m-am gandit ca Winnetou l-ar putea prinde pe Cristi, iar Cavalerii pe Mihai. Cristi insa, care stie de la Mihai ca Winnetou e carte serioasa, cu multe volume, n-a vrut cu nici un chip sa incerce. Mihai insa, ramas fara carte intr-o zi, a zis ca vrea sa isi aleaga ceva de citit de pe tableta. Eu, Pardaillan in sus, Pardaillan in jos... El nu, ca sa-l las pe el sa isi aleaga. Si ce credeti ca a ales? Momo. L-am lasat, crezand ca va ceda singur. A citit-o pe nerasuflate si i-a placut tare mult. Imi povestea din ea si ma uitam la el cum se pliaza pe el povestea. Si n-ar fi trebuit sa fiu asa uimita, mai vazusem asta cand i-am dus la Micul Print, la Teatrul Ion Creanga, si povestea ne atinsese pe fiecare diferit, pe cand Cristi avea 3-4 ani. Trebuie neaparat sa citesc si eu Momo. Doar ca acum nu mai apuc tableta. Mihai a dat de gustul Cavalerilor Pardaillan (si sunt tare incantata de asta), e la a doua deja, dar sunt 10 carti cu toate. Poate cand ajunge la cea pe care o avem carte, pentru ca inca alege hartia in locul ebook-ului. Stiti ce mi-a zis? "Mami, cand o sa citesti Momo, daca e ceva ce nu intelegi, citeste-o ca si cum ai avea varsta mea." Multumesc, Maria!