Fiecare ora libera a acestei vacante am privit-o ca pe o ora de concediu. Mi-am vazut interesul si am stat departe de orice m-ar fi putut perturba. Oricum viata noastra este o alergatura continua, eu doar am incercat s-o mai incetinesc...
Am observat ca pot trai linistita si cand nu sunt copiii acasa. Am incredere in ei si asta imi da o liniste pe care nu credeam c-o s-o am vreodata.
Sunt fericita sa-i stiu ca se bucura de independenta.
Asta nu inseamna ca nu mi-e dor de ei, ci doar ca nu-mi vine sa fug la ei (abia dupa o saptamana apar problemele...), ca nu ma gandesc clipa de clipa ce fac sau cum fac. De cate ori ma gandesc la ei stiu ca-s fericiti. Si mi-e suficient.
Vacanta 2010 poarta pecetea ghipsului. Asa a inceput si, desi am scapat de el, inca ne urmareste. Ne vom aminti mereu de mana stanga a lui Mihai, de frica noastra ca poate fi iremediabil, si de speranta ca totul se va termina cu bine...
Dar vara acesta va pastra si amintirea primelor balaceli. Au invatat sa inoate si sa iubeasca apa, fiecare in ritmul lui, dar impreuna.
Imi place de ei asa, prieteni la varstele cand pe unul il incearca preadolescenta iar celalalt miroase a copilarie. Baiat si baietandru, pusi pe sotii, delimitandu-se unul de altul dar ramanand mereu impreuna, planuind si inventand, cantand Apolodor in miez de noapte, punand in scena piese de teatru si spectacole de magie.
Pastrez in inima mea albumul acestei veri alaturi de celelalte albume ale verilor trecute. Si zambesc.
